Pentru elaborarea noii sale cărți, «Nebunul lui Dumnezeu la capătul lumii»

Pentru elaborarea noii sale cărți, «Nebunul lui Dumnezeu la capătul lumii» (Random House), scriitorul (ateu) Javier Cercas a avut acces liber la Vatican (la invitația Vaticanului însuși) și a putut să-l cunoască pe Papa Francisc, în al cărui anturaj s-a integrat pentru a efectua o călătorie oficială în Mongolia. Din întâmplare (sau printr-o voință divină), în plină campanie de promovare a cărții și după câteva săptămâni de incertitudine cu privire la sănătatea argentinianului, Jorge Mario Bergoglio a decedat luni. Ceea ce dorea Cercas să afle mai mult era răspunsul la o întrebare a mamei sale (o întrebare, de altfel, universală): Se va reuni, după moarte, cu tatăl său și se vor bucura împreună de viața eternă? Răspunsul, care se promite surprinzător, este dat la sfârșitul cărții: nu vom face spoiler. Dincolo de problema Vieții de Apoi, Cercas, în timpul a doi ani de imersiune în care a încercat să evite acel dispreț raționalist, modern și occidental față de faptul religios, a învățat câteva lucruri despre Francisc, despre Biserică și despre Vatican, pe care acum le rememorează într-o conversație telefonică. Mai multe informații Javier Cercas, un ateu în Vaticanul lui Francisc «După ani de pontificat, Bergoglio lasă o biserică diferită», spune Cercas, «cuvântul revoluție, care este folosit cu privire la acest pontificat, nu cred că este exagerat. Nu a atins practic doctrina (nu a spus că Fecioara nu era fecioară, de exemplu), dar a schimbat mai multe lucruri decât pare la prima vedere». De multe ori, informațiile care îl înconjoară pe Papă, mai ales pe acest Papă care a stârnit atâtea pasiuni, cu atâția dușmani în cercurile cele mai reacționare și chiar catalogat drept «comunist», au legătură cu politica: opiniile sale despre războiul din Ucraina, masacrul din Gaza sau provocarea migratorie. Dar și în interiorul Bisericii se întâmplă alte lucruri. «Nu iese la iveală de obicei viziunea sa asupra Bisericii și a creștinismului», spune Cercas, care enumera câteva dintre pozițiile sale cele mai marcante. De exemplu, anticlericalismul: dacă clericalismul este ideea că clerul este mai presus de credincioși, anticlericalismul lui Francisc propune o comunitate mai orizontală. «Clericalismul a fost cancerul Bisericii și de aici ies abuzurile de putere, cum sunt abuzurile sexuale», consideră scriitorul. Sau, de exemplu, opoziția lui Bergoglio față de constantinianism, adică identificarea Bisericii cu puterea politică (Constantin a fost împăratul roman care, în anul 312, s-a convertit la creștinism). «Este un lucru pe care l-am suferit în Spania, nu doar în timpul franchismului, ci de secole în care preotul satului a fost întotdeauna alături de forțele vii», adaugă el. Sau, pentru a cita o ultimă poziție, sinodalitatea (de la sinod), adică întoarcerea la sinodalism, la o structură mai adunată. «Ceva asemănător cu o democrație mai mare în interiorul Bisericii; o democrație, însă, diferită de democrațiile noastre liberale», subliniază scriitorul. Javier Cercas, în piața San Pietro din Roma, pe 2 februarie 2025. Caterina Barjau

În definitiv, propunerea lui Francisc a fost o întoarcere la creștinismul primitiv, sau la spiritul original al creștinismului. A spus-o imediat ce a fost ales: a vrut să scoată Cristosul din sacristie și să-l pună pe stradă. Un lucru care este propus deja de la Conciliul Vatican II (1962-1965), dar pe care pentru prima dată un Papă încerca să-l pună în practică. «Creștinismul este practic contrariul a ceea ce am cunoscut ca creștinism», subliniază Cercas, «aceea era o ideologie radicală, extremă, creștinismul săracilor, al nenorociților, al celor care nu au unde să-și pună capul... Cristos era un tip periculos. L-au crucificat, iar crucea era cel mai rău dintre pedepse». Din acest punct de vedere se înțeleg afinitățile progresiste ale lui Francisc, care, de la sosirea sa la pontificat, s-a exprimat împotriva capitalismului neoliberal sau a fost preocupat de problemele ecologice. Și foarte departe de acel catolicism tradițional care a servit pentru a justifica și a susține inegalitățile și opresiunile, întotdeauna de partea puterii. «Ceea ce am trăit este, de fapt, o perversiune a creștinismului», adaugă scriitorul, «și, din cauza acestei perversiuni, fobia noastră față de catolicism este de înțeles».

Cum a putut un om ca Bergoglio să ajungă Papă? «Vaticanul nu este așa cum ni-l imaginăm și în Biserica Catolică există oameni de tot felul», subliniază Cercas, care a fost, de asemenea, surprins să-i cunoască adevărata natură. «Oamenii pe care i-am întâlnit la Vatican nu sunt deosebit de conservatori și chiar sunt unii care cred că Francisc a fost prea conservator». Revoluția pe care o descrie scriitorul este lentă. Nu este ca Revoluția Franceză, cu alarmă și ghilotină, ci o revoluție în concordanță cu ritmurile ecleziastice: vorbim despre o instituție cu o vechime de peste 2.000 de ani, care se extinde pe tot globul și care a supraviețuit tuturor imperiilor. Un musical recent l-a calificat pe Iisus Hristos drept «cel mai mare influencer din istorie»: ceva din asta există. Așadar, opera lui Francisc poate fi văzută ca un început. Un început care nu știm dacă va avea o continuare. Fotografie cu Papa în catedrala din Berlin, luni, 21 aprilie, ziua decesului său. HANNIBAL HANSCHKE (EFE)

Ce putem presupune? «Oamenii care știu cu adevărat, cu care sunt în contact la Vatican, sunt foarte prudenți. Nu se știe, sunt foarte mulți cardinali». Una dintre tezele fundamentale privind succesiunea arată că lumea este inundată de un val reacționar, că acest val nu este în linia lui Bergoglio și că, prin urmare, Biserica, cu marea sa capacitate de adaptare, va ajunge să se alinieze într-un fel de contrarevoluție. Cercas nu este atât de sigur: «Eu spun doar că nu va fi atât de ușor. De ce? Pentru că 79% dintre cardinalii care vor alege următorul Papă au fost numiți de Bergoglio».

În romanul său «fără ficțiune», Cercas îl caracterizează pe Bergoglio drept «nebunul lui Dumnezeu». Este primul Papă latino-american, iezuit, care se numește Francisc după Francisc de Assisi, marele apărător al săracilor. Este contrafigura. Cercas amintește, de asemenea, figura nebunului lui Nietzsche, care mergea cu o lanternă pe străzi anunțând moartea lui Dumnezeu, pentru că noi l-am ucis. «Contrar a ceea ce se crede, Nietzsche nu-l descrie pe acel nebun ca pe un nebun fericit, ci dezolat, pentru că, dacă Dumnezeu nu există, totul este permis. Toată cultura secolului XX se învârte în jurul acestei absențe a lui Dumnezeu». În timpul scrierii cărții sale, Cercas a avut acces personal la nebunul lui Dumnezeu, la Suveranul Pontif. Cum era Jorge Bergoglio în apropiere? Era ușor să vorbești cu persoana și nu cu Papa? «Am scris o carte de aproape 500 de pagini vorbind despre asta și îmi este greu să o rezum. Dar pot să-ți răspund ce i-am spus mamei mele când m-a întrebat: este ca Don Florian, preotul din Ibahernando, Cáceres [unde s-a născut Cercas]. Preotul care i-a căsătorit». Cercas a mers la capătul lumii pentru a întâlni un preot ca cel din satul său. Dar care, în plus, era Papă.