Cu trei zile înainte de decesul său, pe 5 februarie 2022, scriitorul şi scenaristul Fernando Marías (Bilbao, 1958-2022) i-a trimis un mesaj pe WhatsApp prietenului său din copilărie, Juan Bas: “Gândul se întoarce în sânge”. A fost un moment de luciditate în ultimele clipe de viaţă. “Eu am interpretat acest mesaj ca pe o idee poetică, pentru că sângele său era mai viu şi gândul călătorea prin el”, comentează Bas, bilbainez în vârstă de 65 de ani, scriitor şi creator al Festivalului Internaţional de Literatură şi Artă cu Umor Ja! `Gândul se întoarce în sânge` (Reino de Cordelia) este titlul ultimei sale cărţi, pe care a conceput-o ca pe o elegie pentru marele său tovarăş de suferinţă: “Când am decis că voi scrie această carte, am ştiut clar că se va intitula aşa. Este un roman de non-ficţiune unde sunt narate cei peste 50 de ani de prietenie dintre noi”. Fernando şi Juan împărtăşeau pasiuni, gustul pentru literatură şi cinema, au fost complici la “mii de poveşti amuzante” şi au lucrat împreună la proiecte de neuitat, precum seria documentară Pagini ascunse din istorie.

Întrebare. Este aceasta cea mai intimă carte a dumneavoastră?

Răspuns. Fără îndoială. Este cea mai personală şi peculiară, pentru că se învârte în jurul prieteniei intime cu Fernando Marías şi moartea sa. El era deja foarte slăbit în spital, aşteptând un transplant de ficat din cauza unei hepatite autoimune, ceva ce nu avea nicio legătură cu alcoolul, pentru că nu mai băuse de 25 de ani. Dar s-a contaminat cu o pneumonie care i-a slăbit foarte mult organismul şi l-a ucis. Cu câteva zile înainte de a muri, fratele său [scenaristul şi regizorul de film] Luis mi-a spus că s-a mai înviorat puţin. Am decis să-i scriu şi mi-a comentat că se simte mai vioi. Atunci mi-a scris acel mesaj: “gândul se întoarce în sânge”.

Î. Este un omagiu adus celui mai bun prieten al dumneavoastră.

R. Este o elegie, un dialog cu el. Nu este un jurnal sau un eseu obişnuit. Este o naraţiune articulată cu o serie de argumentări care dau un final bun, totul străbătut de umor. Umorul era o bază foarte importantă a relaţiei noastre şi a muncii noastre. Cartea conţine tot ceea ce nu am putut să-i spun şi mi-ar fi plăcut să-i spun. De asemenea, este o cronică a vieţii noastre profesionale. În acelaşi timp, este o reflecţie fără pedanterie, fără afectare, asupra marilor teme ale vieţii, precum dragostea şi dezamăgirea, meseria de a spune poveşti, bucuria de a trăi, frica de boală, faptul de a îmbătrâni…

Are mai multă faimă dragostea, dar prietenia, dacă este liniştită şi nu suferă contracarări, este vitală şi umple mult

Î. Mai este loc pentru umor, distracţie şi râs în vremurile pe care le trăim?

R. Da, desigur. Până de curând am co-dirijat Festivalul Ja! de literatură şi artă cu umor, care are deja 15 ediţii. Umorul este o modalitate de a vedea lumea, o formă de a te apăra împotriva multor agresiuni şi nedreptăţi. Este o armă valoroasă pentru a face satiră şi a relativiza lucrurile. Autoritarismele şi dictaturile s-au temut întotdeauna foarte mult de umor. Se tem mai mult de o glumă care se răspândeşte în rândul populaţiei decât de un mic atentat.

Î. Cu toate acestea, librăriile sunt acum pline de romane negre, literatură de crime.

R. Da, ce se întâmplă este că umorul nu este un gen literar în sine. Orice gen poate conţine umor. Să nu uităm că Don Quijote este o carte plină de umor. Sunt de acord că abundă romanul negru, dar acesta poate fi făcut şi cu umor. Eu însumi am cultivat romanul negru, dar într-un mod oarecum spuria, amestecat cu satiră şi umor.

Î. Ce rol joacă prietenia în cele 344 de pagini ale cărţii?

R. Prietenia profundă este unul dintre cele mai valoroase elemente ale vieţii. Are mult mai multă faimă dragostea, dar dragostea de multe ori trece, se estompează. În schimb, prietenia, dacă este liniştită şi nu suferă niciun contracarare, este vitală şi umple mult.

Î. A fost o formă de vindecare personală?

R. Pe de o parte, a fost o modalitate de a lua o anumită distanţă pentru a scrie cu rigoare despre un subiect foarte personal. Pe de altă parte, da, a avut o calitate vindecătoare în timpul doliului liniştit pe care l-am avut în aceşti trei ani de la moartea sa. A fost o despărţire, nu ştiu dacă să o numesc definitivă.

Autoritarismele şi dictaturile s-au temut întotdeauna foarte mult de umor

Î. 50 de ani de prietenie oferă mult.

R. Ne-am cunoscut când eram copii. La 12 sau 13 ani am fost conştienţi că suntem prieteni. Am avut o formare culturală comună şi am început să împărţim cheltuieli şi gusturi. Am dus vieţi destul de paralele şi ne-am simţit foarte bine împreună. Fernando şi cu mine eram foarte buni prieteni, aveam o mare cunoaştere unul despre celălalt. Sunt destul de multe lucruri pe care probabil doar el le ştia despre mine, şi eu despre el, care vor rămâne în tăcere. Este, de asemenea, o modalitate de a păstra memoria prietenului meu.

Î. Acum, fără Fernando Marías, cu ce se distrează Juan Bas?

R. Păstrez prieteni buni şi continui să mă distrez cu aceleaşi lucruri ca întotdeauna. Îmi place foarte mult să frecventez barurile, poate prea mult, şi mă distrează să scriu. Timpul meu liber este alimentat de cinema şi literatură.

Î. Ce proiecte aveţi în plan?

R. La 65 de ani sunt din ce în ce mai leneş, dar după acest roman îmi doresc să scriu ficţiune pură cu un ton umoristic, deşi trebuie să găsesc o intrigă care să lege totul. Şi, desigur, voi continua cu Festivalul Ja! şi cu rubricile săptămânale despre cultură pe care le scriu în El Correo de 25 de ani.