Am fost mulți cei care, în weekendul trecut, am mers la Mercat de les Flors din Barcelona pentru a ne reîntâlni cu celebrul concert Köln al lui Keith Jarrett. Compania Schauspielhaus Zürich Dance Ensemble, sub direcția coregrafului și dansatorului Trajal Harrell, a prezentat spectacolul „The Köln Concert”, în care dansează pe legendarul solo de pian pe care muzicianul din Pennsylvania l-a improvizat pe 24 ianuarie 1975 la Opera din Köln (pe atunci Republica Federală Germană, RFG). O interpretare legendară, cea a lui Jarrett, care a fost înregistrată și lansată în noiembrie același an ca album dublu de ECM, devenind cel mai vândut album de muzică de pian din istorie (4 milioane de copii).

Concertul, de la care se împlinește jumătate de secol, a generat o întreagă mitologie în jurul său, cum ar fi faptul că pianul la care a cântat Jarrett nu era cel prevăzut, ci unul de calitate inferioară și dezacordat, și că pedalele funcționau prost — s-a spus că Jarrett a cântat așa cum a făcut-o tocmai pentru că nu era un pian bun — sau că muzicianul și-a însușit banii de bilet de avion plătiți și a călătorit la Köln de la Zürich cu mașina unui prieten, ajungând epuizat.

Probabil majoritatea celor atrași de evenimentul de la Mercat — printre ei primarul Jaume Collboni, Ninona Mestres și Mercè Ros, „Chrissie Hynde” a noastră, pe lângă însăși directoarea Casei Dansului, Àngels Margarit — au făcut același lucru ca mine înainte de a merge: au căutat printre vechile viniluri albumul lui Jarrett (retras din 2020 din cauza unui AVC) și au rămas un timp îndelungat privind coperta, cu fotografia alb-negru a muzicianului aplecat asupra pianului cu ochii închiși, ca în transă, așa cum obișnuia să ne aducă și pe noi când îl ascultam, cu sau fără substanțe adăugate. Mie, sincer, mi-a fost suficient să privesc fix albumul pentru a simți, într-o avalanșă de nostalgie, cum izvorăsc notele cristaline ale concertului din Köln, deopotrivă abstracte și senzuale, picurând ca stropii de ploaie pe ferestrele sufletului și punctate de sunetele guturale ale lui Jarrett, acele gemete pe care ni le însușeam atât de mult. Acestea fiind spuse, există puriști ai jazzului cărora nu le place concertul din Köln, nici Jarrett, precum Murakami, treaba lui.

Îmi amintesc cu exactitate ziua în care mi-am cumpărat albumul — în principal pentru că am notat-o într-una dintre agendele în care înregistrez cu un efort vag proustian o bună parte din ceea ce fac de aproape jumătate de secol. A fost pe 5 noiembrie 1979, o luni, la Discos Castelló, pe strada Tallers. Cinci zile mai târziu, sâmbătă, 10 noiembrie, m-am întors la magazin să schimb albumul pentru că, ajungând în plin extaz estetic la partea a II-a b a concertului, pe a treia față, acul sărea (ceva ce se întâmpla des cu discurile pe atunci și care acum, cu Spotify, nu se mai întâmplă). Concertul din Köln este unul dintre discurile pe care le-am ascultat cel mai des în viața mea, alături de „Killing Me Softly with His Song” al recent decedatei Roberta Flack, „Total Control” al trupei The Motels și, toți avem un trecut de asumat, „Help” al lui Tony Ronald. În acea perioadă în care l-am cumpărat, în lume se întâmplau (conform registrului meu personal) evenimente la fel de importante precum tragerea la sorți pentru armată, filmam ca actor un program TV (eram student la Institutul de Teatru) în care jucam rolul unuia dintre cei trei urși din poveste, ceea ce înseamnă să începi de jos, și citeam, într-un amestec curios, Cioran, Lovecraft, Bukowski și Onetti („Dejemos hablar al viento”). Din acele vremuri am salvat o carte de vizită de la târgul Dean London Shops (Avenida Generalísimo Franco, 508), legitimația de la Studio Ono și o foaie îngălbenită, ciclostilată, despre care credeam că este vreo convocare pentru libertatea de expresie și s-a dovedit a fi un sondaj al Cercului A cu întrebări precum „ce autori vă interesează cel mai mult din tânărul cinema german?” și căsuțe pentru a vota Fassbinder, Herzog, Syberberg sau „niciunul”.

Propunerea coregrafului Trajal Harrell asupra concertului din Köln, un artist de culoare cu influență în modă, artă și colectivul LGTBI+, este foarte singulară. Așază cei șapte dansatori (inclusiv el) pe bănci de pian și îi face să se ridice și să se miște progresiv, amestecând fascinant dansul voguing — și estetica sa de podium de modă — cu dansul modern și butoh (Harrell îl consideră pe Kazuo Ono tatăl său în dans). Spectacolul începe cu patru melodii de Joni Mitchell, printre care „River”, cu pianul său atât de asemănător, ca o frumoasă uvertură înainte de a intra în concertul lui Jarrett. Harrell spune că pentru el concertul din Köln conține misterul artei cu majuscule și a încercat să reînvie acel mister și senzația de imediat și, în același timp, de transcendență a acelei experiențe din 1975 de la Opera din Köln. A fost un spectacol hipnotizant la Mercat, cu mișcările dansatorilor, mișcări frumoase, dar și triste, suferinde, grotești și decadente, imprimându-se pe straturile noastre de amintiri cu o plasticitate fizică ce ne-a lăsat pe mulți transpuși. Am petrecut ora scurtă a spectacolului trăind aproape o experiență extrasenzorială. Ca și cum mișcările dansatorilor îmi masau memoria prin care șerpuiau gamele concertului din Köln, transportându-mă voluptuos din prezent în trecut și înapoi. „Uf”, am putut spune doar la final, în timp ce priveam alte fețe care reflectau același lucru: ce high.

După aceasta, va suna ciudat să spun că discul meu preferat de Jarrett, tot dublu, nu este cel al concertului din Köln, ci mult mai puțin cunoscutul „Hymns/Spheres”, pe care l-a înregistrat în 1976 în abația benedictină din Ottobeuren (Germania de Vest), cântând la orga barocă Sfânta Treime, una dintre cele două și cea mai mare dintre cele construite de maestrul organist Karl Joseph Riepp (1710-1775). Jarrett s-a așezat în fața orgii imense, una dintre cele mai bune din Europa, și a început să cânte niște improvizații sublime care nu doar că îți înalță sufletul, ci ți-l catapultează în stratosferă. Dacă le-ar auzi Herman Hesse, ar renunța la Buxtehude. Pe „Hymns/Spheres” (ECM) am montat eu singura mea piesă de teatru serioasă până acum, „În mintea lui Shakespeare”, o performanță pe care am reprezentat-o într-o singură reprezentație pe 15 martie 1979 în capela gotică Santa Àgata, în Palau Reial Maior din Barcelona, cu Grupul Experimental Kandinski (GEK), compus din studenți la actorie, pantomimă și scenografie (Quim) de la Institutul de Teatru. Discul de orgă al lui Jarrett, pe care l-am descoperit cu 8 luni înainte de concertul din Köln, l-am luat de la o prietenă, Titi Estabanell, și încă nu i l-am returnat. L-am ascultat la ea acasă și m-am gândit că împreună cu Shakespeare și cu mine vom face un trio bun (Jarrett, nu Titi, vreau să spun).

Profitând de fereastra de oportunitate a unui ciclu organizat de Frederic Roda numit „Animem Shakespeare” și care, inexplicabil, ne-a pus la dispoziție capela, am desfășurat acolo ceea ce eu, în genialitatea mea de atunci, îmi imaginam ca o materializare a conștiinței lui Shakespeare, un spațiu interior în care se gestau cele mai importante opere ale sale, și ole! Într-o atmosferă onirică și intimidantă, construită cu ceață artificială, reflectoare cu filtre albastre, o scenografie compusă din structuri de mecanotub cu fire de lână colorate ca raze de lumină și muzica de orgă care izvora din niște difuzoare imense, publicul se întâlnea cu proto-reprezentări ale personajelor shakespeariene. Eu, fiindcă eram regizorul și proprietarul (provizoriu) al discului lui Jarrett, îl interpretam pe Hamlet, un Hamlet care făcea stojka îmbrăcat doar în colanți, în timp ce colegi precum Montse Guallar, Charo Astiaso, Manel Dueso, Oriol Genís sau Josep Gimeno întruchipau alte figuri din tragediile Bardului. Am inclus o Julieta superbă, Natalie Signer, care se sprijinea pe un balcon interior, în timp ce Ofelia, prima mea Ofelie, dat fiind că Susan Gray a avut un atac subit de panică scenică, era interpretată de sora ei mai mare, Corinne, pe care, spre surprinderea retablului gotic al lui Jaume Huguet, am așezat-o ca pe o naiadă înecată, cu haine vaporoase, pe altar, într-o imagine pe care nu cred că o voi mai vedea vreodată în capelă.

Atras de valul de nostalgie declanșat de „The Köln Concert” la Mercat, m-am apropiat joi de Santa Àgata pentru a aprofunda melancolia acelui an de neuitat 1979, când l-am descoperit de două ori pe Keith Jarrett — și încă îmi mai rămânea discul cu imnurile sacre ale lui Gurdjieff pe care pianistul l-a înregistrat în 1980 („G.I. Gurdjieff: Sacred Hymns”, ECM). Mai era o oră până la închidere și nu era nimeni. Capela era goală, cu apusul filtrându-se prin vitralii. M-am așezat în centrul navei și am pus la volum maxim prima mișcare din „Hymns/Spheres”, sublimul „Hymn of Remembrance”, pe iPod-uri (în 1979 nu exista încă nici măcar Walkman-ul). A fost ca o explozie de lumină direct în creier. Nu m-ar fi afectat mai mult să mă împușc în cap cu un .45. Capela s-a umplut de fum și s-a populat cu vechile fantome ale atâtor prieteni, inclusiv regretatul Enric Bentz, care se plimba prin galerie deasupra intrării ca spectrul tatălui lui Hamlet.

Acea noapte de la Santa Àgata a însemnat sfârșitul unei ere. GEK, format sub influența lui Iago Pericot, s-a stins în acea unică deflagrație a sa și toți ne-am împrăștiat, urmând căi și destine diferite. Keith Jarrett, binecuvântat fie, ne-a reunit din nou, așa cum ne-a adunat pe atâția la Mercat cu concertul din Köln. Și doar pentru asta, Keith, meriți deja un loc în inimile noastre încercate și recunoscătoare.