În câteva cuvinte
Mișcarea culturală La Movida, care a înflorit în Spania în anii 1980, continuă să fie subiectul unor dezbateri aprinse. O nouă ediție a unei cărți despre o figură cheie a mișcării, Alaska, readuce în atenție criticile legate de politizare, droguri și aspectele morale ale epocii.
Se pare că suntem condamnați să discutăm etern despre acea mișcare apărută în anii optzeci. Mai mult decât meritele sau demiterile sale artistice, acum se pune sub semnul întrebării folosirea sa politică.
Reeditarea cărții despre Alaska și alte povești din La Movida, realizată la începutul secolului și acum ușor actualizată, a generat reacții neașteptate. Pe lângă cei care cunosc deja cartea, considerată modelară din multe motive, alții se dedică criticării fenomenului în sine, ignorând că este vorba despre un portret generațional (limitat, desigur, la cercul persoanei în cauză, adică la Kaka, Pegamoides, Dinarama și adepții lor).
Prevăd că vânătoarea împotriva La Movida este încă deschisă. Doar cei care au trăit-o par să aibă viziuni pozitive sau, mă rog, temperate. Pentru restul, este sinonim cu corupție morală, cu un miraj consensuat, cu o alianță impioasă între creatori și politicieni, cu… droguri.
Nimic nou. Deja la sfârșitul anilor optzeci, madrilenii de la The Refrescos cântau despre „movida promovată de Primărie”, reflectând astfel criticile din periferia țării. Cu timpul, asta a degenerat în responsabilizarea Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol (PSOE) pentru popularitatea conceptului și a vedetelor sale. Cum se întâmplă de obicei, se confunda cauza și efectul. La început, socialiștii madrileni priveau cu reticență fenomenul, considerându-l ceva venit de la tineri șomeri din clasa superioară. Închiși într-un cadru mental simplist, preferau „autenticitatea din Vallecas” a unui Ramoncín. Ulterior, s-au urcat pe ceea ce era efectiv un cal câștigător, evidențiat de valul de vizite ale jurnaliștilor străini.
O paranteză. Vă rog, nu-l criticați aici pe primarul Tierno Galván, care nu știa – și nici nu trebuia să știe, la vârsta lui – să distingă între triburile urbane. Faimoasa sa avertizare – „cine nu e plasat, să se plaseze… și fiți cu ochii-n patru!” – folosea argoul rock-ului urban și a stârnit doar zâmbete în rândul sectorului modern.
Există avantaje în a ataca această mișcare: protagoniștii săi tind să tacă (nostalgia e păcat!). Și artistul se gândește mereu la prezent, deși își revendică și trecutul. Astfel, în această carte, Alaska reduce sămânța La Movida la obișnuiții casei tandemului Costus de pe strada La Palma, numărul 14, în Malasaña. Nici măcar nu consideră colegi grupuri precum Mamá, cu care împărțea scenele. Și să nu vorbim despre ura ei totală față de Mecano. Această subțiere sistematică a listei de participanți îi permitea prietenei sale să afirme că în La Movida erau mai mulți pictori decât muzicieni.
Alaska lui Rafa Cervera oferă un sandviș apetisant de snobism și ingenuitate, de revelații și banalitate. Se laudă că trăiește într-o lume hipersexuală, dar este suficient de pudică pentru a nu se dezbrăca pe o plajă nudistă. După lansarea hitului „Bote de Colón”, se pregătește să fie protagonistă într-un spot publicitar pentru detergent: oferta nu vine niciodată. Se salvează mereu datorită bunului simț lăudat: taie fanteziile camarazilor cu mantra „nu suntem la Londra”, deși, după o călătorie în capitala britanică, se întoarce convertită în evanghelistă a rock-ului sinistru. Fugitiv, o vedem pierdută când se despart Pegamoides și întârzie să fie chemată să participe la continuarea lor, Dinarama. Își revine rapid și își reia cariera: triumful voinței.
