Dintre toate reinterpretările mitului arthurian, cea mai interesantă este, fără îndoială, cea scrisă de Terence Hanbury White (1906-1964). În ea, autorul combină diferite epoci istorice, proiectând povestea din Evul Mediu în viitor cu ajutorul figurii magului Merlin, transformând astfel Le Morte d’Arthur, legendara operă a lui Sir Thomas Malory, într-una dintre cele mai bune saga fantasy scrise vreodată. În limba română, o adaptare ar putea purta un titlu similar cu cel spaniol, «Regele care a fost și va fi», și o aducem astăzi în discuție datorită incursiunilor științifice care strălucesc de-a lungul paginilor sale și care îl au ca fir conducător pe magul Merlin, preceptorul Regelui Arthur.

Sunt surprinzătoare comentariile medicale pe care Merlin le face despre un ochi vânăt, menționând «echimoza» sa (din latinescul științific ecchymosis), termen utilizat în dermatologie pentru o leziune caracterizată prin culoarea sa datorată sângerării în interiorul pielii. Însă cunoștințele științifice ale lui Merlin se remarcă în pasajul în care trebuie să-l instruiască pe tânărul Rege Arthur despre limbajul păsărilor. O face într-o conversație în care magul vorbește despre prietenul său Carl Linnaeus (1707-1778), naturalistul botanist creatorul taxonomiei sau clasificării ființelor vii. Deși Linnaeus este mult posterior legendei arthuriene, jocul temporal pe care T.H. White și-l permite ca licență literară face posibile aceste lucruri. Referirea la parohul Gilbert White (1720-1793) este un alt exemplu al combinației magistrale de epoci istorice.

«Gilbert White — a punctat Merlin — scrie, sau mai bine zis va scrie, că “limbajul păsărilor este foarte vechi și, în el, ca și în alte moduri vechi de exprimare, se spune puțin, dar se înțelege mult”».

Cea mai cunoscută operă a lui Gilbert White este o colecție de scrisori intitulată The Natural History and Antiquities of Selborne (1789). Acestea sunt o serie de scrisori adresate zoologului Thomas Pennant și avocatului Daines Barrington, membru al Royal Society. În ele, Gilbert White vorbește despre descoperirile și observațiile sale ca bază a oricărei clasificări a speciilor. Așa cum saga arthuriană a lui T.H. White este considerată un roman fantasy de referință, cartea lui Gilbert White este una dintre cele mai bune cărți de istorie naturală din toate timpurile.

Este o carte fundamentală pentru științele naturale în dimensiunea lor ornitologică; descrierile sale despre morfologia și comportamentul diferitelor clase de păsări sunt esențiale pentru abordarea studiului lor, și exact acest lucru îl transmite Merlin tânărului Arthur, urmând învățăturile sale, citându-l pe Aristotel și Poetica sa, unde se atribuie tragediei o origine imitativă.

Pentru că păsările imită cu mare precizie sunetele pe care le aud prin intermediul sirinxului, organul vocal situat la baza traheei. Cu toate acestea, cântecul păsărilor, pe lângă componenta sa biologică ereditară, are și o componentă imitativă, nu doar a semenilor lor, ci și a prăzilor. Astfel, spune Merlin, vânturelul se năpustește asupra unui șoarece, iar acesta scoate țipătul său de groază; un chițăit pe care vânturelul îl va imita de fiecare dată când va vedea un șoarece.

După milioane de ani, limbajul s-a extins și toți vântureii emit aceeași exclamație de fiecare dată când zăresc un rozător, așa explică Merlin în această operă de fantezie unde T. H. White face loc întregii realități pentru a ne trezi imaginația cu ajutorul științei.