În timp ce trupa cântă în spate, rockerul se strecoară printre spectatori, dând la o parte scaune pentru a improviza un ring de dans pe gazon. Se urcă pe un scaun și sare pe iarbă, unde începe să se contorsioneze fără să lase microfonul din mână. Electricitatea sa contagiază publicul, aproximativ douăzeci de persoane la fel de diverse precum pașii săi de dans: twistul domnilor cu părul cărunt, legănatul capului doamnei mature mod, mâinile tăind aerul ale celor mai tineri... În grupul eclectic se află un om de afaceri, o agricultoare, un inginer; cu vârste între 28 și 70 de ani, veniți din Almería, Ciudad Real sau Țara Bascilor... În vila cu grădină din Mezquitilla (Málaga), unde dansează fiecare în stilul său, este deja amiază. Dar departe de a fi un afterparty, acesta este un centru de dezintoxicare. Ceea ce îi unește este că toți sunt dependenți. Inclusiv cântărețul.

Maximiliano Calvo, 32 de ani, a început la 17 ani cu trupa indie argentiniană Intrépidos Navegantes. Și cu „liniile” (cocaina). A cântat în deschidere pentru The Killers, Arcade Fire, Roberto Carlos sau Fito Páez. În 2019 s-a mutat la Madrid, umplând singur săli precum Café Berlín sau Caracol, colaborând cu Drexler sau Soleá Morente... A devenit, de asemenea, „cel mai mare dependent din viața de noapte madrilenă”. Cei care îl cunosc spun că atunci era un personaj, iar acum, o persoană. Există multe anecdote, cele obișnuite. „Rocker clișeic”, își definește eul trecut. De asemenea, ca un „fiu de ticălos teribil”.

„Îmi este greu să accept cactusul care am fost...”, cântă Maxi în fața publicului devotat de la Institutul Castelao din Mezquitilla. „Când am putut să mă așez la pian, primul lucru care mi-a venit a fost să cer iertare, și mie însumi”, a explicat el despre Temporada mala, piesa compusă după ce a petrecut trei luni internat într-un centru foarte asemănător cu acesta, când a renunțat la cocaină acum un an și jumătate.

L-au obligat să renunțe chiar și la ascultarea muzicii. „Trebuie să te cureți, mie mi-a prins bine, o asociam very mult cu stilul de viață al idolilor mei”, povestește Maxi, căruia i-a fost greu să se bucure din nou de adoratul său Charly García. Când a ieșit, terapeutul său i-a recomandat „să mai stea o perioadă liniștit”. Să evite concertele, noaptea, lumea muzicală. Puteau fi factori declanșatori ai bolii. Așa că a căutat alt terapeut.

Muzicianul Maximiliano Calvo (stânga) discută cu terapeutul său, Álvaro Bermejo, la centrul de adicții Iddem pe care acesta din urmă îl conduce în Madrid.

L-a găsit pe Álvaro Bermejo, care, atunci când îl întrebi de vârstă, spune „40 de ani, 13 curat”. Directorul centrului de adicții Iddem din Madrid a deschis acum un deceniu „un cabinet unde să renunți la droguri fără să renunți la viață”. „Recuperarea trebuie să semene cu viața, nu înțeleg de ce ar fi hiper-reglementată”, opinează el. „Desigur, renunți la consum, dar nu se întâmplă nimic altceva. Partea grea este să construiești o viață”.

Bermejo i-a permis lui Maximiliano să cânte din nou. O terapeută din centrul său l-a însoțit la primul concert sobru, la sărbătorile de San Isidro, și l-a așteptat în culise la coborârea de pe scenă, acel moment în care „corpul îți cere stimulul”. Împreună cu managerul său, Mariana Gyalui — care este și „însoțitoarea sa terapeutică”, cea care l-a împins să se lase și îl îngrijește, și ideologul întregii acestei povești —, s-au asigurat că nu există alcool sau droguri la vedere, că nimeni nu-i oferă și că pleacă acasă devreme.

Au creat un nou cadru. „Restricțiile trebuie impuse cu bun simț”, spune Bermejo, care nu crede nici în „automulțumirea de a vedea cine s-a drogat mai mult sau a făcut-o mai lată”. Explică faptul că în terapia dependențelor există, la fel ca în creșterea copiilor sau dresajul animalelor, școli mai behavioriste și stricte; și altele mai emoționale și flexibile. „Mai moderne”, spune el.

Cântărețul Maxi Calvo și terapeutul Álvaro Bermejo la centrul de dezintoxicare Instituto Castelao din Mezquitilla (Málaga).

Terapeutul și dependentul s-au potrivit. Atât de mult încât au decis să parcurgă împreună aproximativ douăzeci de centre de dezintoxicare din toată Spania, susținând concerte acustice în ambulatorii și cu trupă în centrele de internare. Un alt pacient al lui Bermejo, booker-ul mexican Álex Sloane, a organizat turneul care a început pe 5 martie la cabinetul Iddem din Madrid, unde cei trei s-au cunoscut, și se va încheia pe 31 mai în Jerez, unde a fost internat Maximiliano. Unele centre au refuzat oferta. Consideră că cineva care este „doar” curat de un an și jumătate și se prezintă ca fiind reconstruit în fața pacienților care stau de mai mult timp la recomandarea terapeutică poate fi contraproductiv.

În Mezquitilla, înainte de concert, Bermejo explică publicului filosofia sa: „Vreau să arăt lumii că noi, dependenții, putem face lucruri grozave, nu-mi place imaginea aceea a dependentului târât, cerându-și iertare... Da, am dat-o în bară rău, dar trebuie să ne dăm jos treningul și să facem lucruri, ca acesta, pentru a da înapoi. Mie îmi servește”.

Show-ul începe cu Maxi citind un extras dintr-o carte pe care a scris-o despre procesul său: „Aici înăuntru [în centrul de internare] nici muzică, nici cântat, nici dansat. La intrare mi se părea foarte ciudat până am înțeles că eram la Terapie Intensivă și că era singura modalitate de a mă vindeca”.

Și totuși, iată-l susținând un concert în fața unor oameni aflați exact în acea terapie intensivă. „Dar acesta nu este un simplu concert, există un întreg cadru terapeutic”, se apără Maxi. Activitatea, care durează o oră și jumătate, ca o ședință de terapie de grup, include 45 de minute de discuții (ale lui Maxi cu Bermejo sau ale acestuia cu alți terapeuți) înainte de cele 45 de minute de muzică.

Redențiune

Și apoi sunt cântecele: „În albumele anterioare poetizam mereu noaptea, petrecerea... dar piesele noi au un mesaj de redempțiune și recuperare”, spune Maxi, explicând că, în calitate de compozitor, sobru se simte mai creativ și elocvent.

În De mí también me puedo salvar, piesa care dă numele turneului, cântă despre conviețuirea cu cel mai mare dușman al său. În OK para el amor, despre cum, la opt luni, i-a cerut terapeutului permisiunea de a avea din nou întâlniri (publicul râde cu o ușoară amărăciune). He quedado con mi perro en el Retiro tratează despre cum se scuza de la planurile cu „oamenii de dinainte”.

„Haideți, acum toți împreună, în stil recovery Beatles!: Na-na nana nanaaaa”, se apropie finalul și Maximiliano încurajează publicul să cânte în cor. „Sunt complet prinși”, spune Eloísa Álvarez, terapeută la Castelao, care a fost pacientă într-un centru similar acum 20 de ani. „Un concert este ceva foarte legat de consum, de aceea acest moment este atât de cool”, spune ea, „le creăm o nouă referință”.

Juan Pablo, 33 de ani, unul dintre cei 16 internați (de două luni), a simțit „o eliberare” la concert. La Berlin, unde lucra în Resurse Umane, s-a pierdut în „buncărele întunecate ale techno-ului”, iar acest concert luminos i s-a părut „un high auto-conștient” și „o inspirație”.

Araceli, pantofi în carouri alb-negru, insigne The Jam și Small Faces, s-a bucurat și ea, deși a plâns la versurile câtorva piese. „Înainte” mergea foarte des la concerte, dar, deși a părăsit centrul acum un an și jumătate, i s-a permis să meargă doar să-l vadă pe Alejandro Fernández cu mama și fiica ei. „Asta servește ca o tatonare”, spune ea, „trebuie să începi treptat cu lucruri mici”. Lui Chus, 59 de ani, i-a fost puțin mai greu. A făcut mult air guitar, dar la ultimele piese s-a așezat. A avut „o imagine neagră”: o amintire rea din perioada de consum. „M-am văzut prea sus, ca atunci, dar am știut să mă opresc și după-amiaza vom discuta despre asta în terapie”.

„Încă una, încă una!”, strigă publicul. „Nu mai am!”, se scuză Maxi zâmbind, „se vede că sunteți dependenți!”.