Gogglebox și fascinația reacțiilor video

Gogglebox este o emisiune de televiziune care se difuzează cu succes din 2013 pe canalul britanic Channel 4. În fiecare episod prezintă familii, cupluri sau grupuri de prieteni așezați pe canapea în timp ce se uită la propriul televizor și comentează ceea ce apare pe el. Emisiunea a fost importată cu titlul «Aici comand eu!», dar deși Antena 3 a retras-o repede din cauza lipsei de audiență, pentru mulți a reprezentat prima apropiere de fenomenul video reacțiilor (sau reaction videos), un format care astăzi este enorm de popular pe YouTube sau TikTok.

Așa cum fac milioane de adolescenți pe Twitch, cei care își îndreaptă atenția spre Gogglebox nu văd ceva direct, ci observă gesturile și ascultă criticile altor spectatori la acel conținut. Acest joc de oglinzi este unul dintre mecanismele pe care creatorii de conținut contemporani le folosesc cel mai mult. De fapt, asta fac toți acei streameri care, fără a concura sau a elabora o recenzie sau un ghid, se filmează jucând jocuri video cu mecanici rutiniere sau repetitive, aproape plictisitoare. De exemplu, recent, youtuber-ul IlloJuan a încărcat un joc la Euro Truck Simulator de peste șase ore, care a strâns deja sute de mii de vizualizări.

Euro Truck Simulator este un joc ieftin care funcționează pe orice computer și care simulează în detaliu conducerea camioanelor pe rute realiste (trebuie respectate orarele și limitele de viteză). Ce interes are să vezi cum cineva conduce liniștit un camion virtual timp de mai multe ore în loc să ne jucăm noi înșine? De ce ne uităm la videoclipuri cu curățenia spațiilor domestice în loc să luăm o cârpă și să ne uităm la colțurile propriei noastre bucătării? Ce este mai bine: să ne uităm la transmisia unui meci de fotbal sau la variațiile de pe fața crispată a unui streamer?

Un rechin cu adidași Nike

Te urmăresc, cel mai recent roman al lui Belén Gopegui, are ca protagoniști doi cercetători care lucrează pentru companii tehnologice și care urmăresc alți doi indivizi a căror capacitate de atenție nu se scufundă în profunzimile internetului. Acest bărbat și această femeie aparent obișnuiți au ceva excepțional și anume că, în ciuda tuturor distragerilor, platformele tehnologice au detectat că încă sunt capabili să observe cu răbdare lumea din jurul lor. De aceea îi numesc „recalcitranți” sau „irredentiști”, iar găsirea unei modalități de a le capta interesul (și pe cel al puțini care au mai rămas ca ei) ar putea deveni foarte profitabilă.

Deși mecanismele pe care le folosesc companiile tehnologice sunt foarte sofisticate, întotdeauna există cineva care rămâne în afara lor. În plus, atunci când suntem expuși la povești din ce în ce mai elaborate, la narațiuni pline de întorsături neașteptate sau la succesive „capodopere” audiovizuale, putem ajunge epuizați de excesul de ofertă. Poate de aceea, uneori conținuturile explicit absurde (cum ar fi meme-urile cu Tralalero Tralalá, un rechin cu adidași Nike) sau formatele mai previzibile sunt cele care ajung să-i captiveze pe cei irredentiști. Cei care nu primesc o doză de dopamină sub forma unei notificări roșii de la aplicația lor preferată pot primi una vizionând ceva aparent plictisitor.

Eseistul Jorge Dioni dezvoltă această teză în Pornocrație, un eseu publicat de ARPA Editorial. Dioni susține că întreaga industrie a conținuturilor a reprodus modelul de afaceri al pornografiei, care pe lângă excitare sexuală oferă formate recognoscibile și deznodăminte cunoscute. Cel care consumă pornografie știe ce se va întâmpla și asta, în timp ce instabilitatea crește în toate domeniile, este și o ușurare: «Orice platformă are conținut pentru a viziona pornografie timp de decenii fără oprire și se reîmprospătează constant cu videoclipuri foarte asemănătoare. Toate au aceeași structură narativă masculină și același ritm. Sunt pline de automatisme. Sunt un format. Repetiția distracției este liniștitoare în fața incertitudinii altor spații vitale, precum munca», expune el în cartea sa.

«Am putea vorbi despre saturația narațiunii», confirmă autorul pentru ICON. «Deoarece totul folosește deja mecanismele narațiunii (publicitatea, politica…), vedem narațiuni și povestiri încontinuu și totul ne este prezentat sub această formă, ceea ce duce la o anumită saturație și la dorința de a căuta acțiuni repetitive care simulează conectarea cu realitatea. Este ca și oamenii care se uită la lucrări», continuă el. Atunci, acesta este motivul pentru care suntem fascinați de conținuturi atât de neașteptat de virale, cum ar fi cele despre curățarea covoarelor sau cele ale acelor streameri care se filmează studiind ore întregi? În aceste cazuri apare și o anumită dorință de ordine, după cum continuă să explice Dioni: «Ceea ce este previzibil în conținuturile realiste se conectează cu dorința de ordine și cu dorința de sens al timpului. Begoña López Urzaiz și Noelia Ramírez au dedicat un podcast (Amiga date cuenta) pițipoancelor care ne ordonă viața: ideea de a avea o rutină care să organizeze viața, ca în ordinele monastice, care dau un sens zilelor, fără a fi nevoie să ne consumăm energie întrebându-ne ce trebuie să facem. Este ideea de a recupera controlul care se află în discursurile politice cel puțin de la criza din 2011».

Uneori, pretenția ca lucrurile să fie puțin mai ordonate «acolo afară» este cealaltă față a nevoii de a ne deconecta de noi înșine și de o intimitate care timp de secole a fost aproape impermeabilă și care acum a fost inundată de notificări și obligații. Multe dintre conținuturile cele mai aparent simple sau în care toată responsabilitatea rămâne în mâinile unui mediator pot fi consumate ca simple distracții, și este ușor să pierzi noțiunea timpului atunci când ceea ce privești nu are o structură narativă. Cu toate acestea, procesul uneori merge mai departe: aceste conținuturi pot servi și la inițierea stărilor disociative.

De exemplu, prin vizionarea (nu prin jocul) unui joc video. În cartea sa Traumacore, Núria Gómez Gabriel descrie o perioadă în care «nu mă puteam opri din a viziona videoclipuri pe Youtube cu oameni care jucau demo-ul Silent Hills P.T.», un joc video «în care sursa terorii constă în a merge și/sau a da zoom printr-un coridor în formă de L prin care se poate accesa doar o baie și niște scări care conectează din nou cu începutul circuitului». Dacă disocierea a fost definită ca «simțirea propriilor acțiuni de la distanță, ca și cum te-ai îndepărta de corp și te-ai întoarce» și poate deveni o tulburare cu consecințe grave pentru sănătatea mintală, există conținuturi care o induc sau, cel puțin, ajută la susținerea ei.

În unele contexte (Gómez Gabriel vorbește despre «feminism disociat» și despre deplasarea, voluntară sau involuntară, «a emoțiilor în afara corpului»), disocierea devine, din nou conform autoarei, o stare dincolo de disperare, un «răspuns nebunesc care nu se organizează pe stradă și care servește drept scut împotriva moralei ipocrite a anumitor rețele sociale și comunități online». Consumul și producția compulsivă de conținuturi indescifrabile, goale sau grotești este unul dintre simptomele sale, aproape un strigăt înăbușit în fața ordinii, a ritmului și a esteticii produselor care tind să triumfe pe rețele.

Realism domestic și productivitate

În eseul său După muncă, filozofii Helen Hester și Nick Srnicek numesc «realism domestic» întregul imaginar din jurul vieții de familie care reglementează modul în care trăim în spațiile intime. «Realismul domestic» este o idee, un imperativ social care se construiește pe baza electrocasnicelor, a tradițiilor familiale (foarte legate de diviziunea sexuală a muncii) și a reprezentărilor, cum ar fi cinema-ul american din anii cincizeci sau, tocmai și în prezent, toate acele videoclipuri cu youtuberi care fac curățenie și ordine. În același text, filozofii avertizează că, în ciuda dezvoltării tehnologice din ultimele decenii, orele săptămânale dedicate treburilor casnice în Europa nu numai că nu au scăzut, dar cresc de la an la an și atribuie acest paradox creșterii standardelor de ordine și curățenie.

Așa că, atunci când o tânără (din nou diviziunea sexuală a îngrijirii) îți propune să te uiți cum face curățenie sau Marie Kondo te convinge să fii puțin mai ordonat, într-un fel te pregătesc să duci o viață la fel de normativă ca a lor. Scriitorul și filozoful Javier Moreno, autorul cărții Omul transparent, subliniază că, în aceste cazuri, «este evident și atractivitatea ca cineva (și mai ales dacă simțim pentru el sau ea o anumită admirație) să ne dezvăluie intimitatea, să ne lase să intrăm în casa lui pentru a arunca o privire la modul în care își pregătește valizele, face un unpacking sau mestecă (prin ASMR) orez crud timp de câteva ore. Spectatorul caută întotdeauna să se impregneze de carisma sau aura streamerului».

Moreno, care este optimist cu privire la fenomen, crede că «nu trebuie exclus ca în unele cazuri să existe o idee de ready made, adică pretenția de a submina o situație cotidiană pentru a încerca să găsim în ea ceva extraordinar». Astfel, printre atâta curățenie și video reacții am putea ajunge să găsim abordări voluntare sau involuntare artistice și transgresive, cum ar fi sleep streaming-ul. În aceste videoclipuri, cineva transmite cum încearcă să doarmă sau se preface că o face în timp ce urmăritorii lui îl trezesc continuu cu comentarii și zgomote în chat. Rezultatul este derutant: pare o metaforă a lumii muncii.

În cele din urmă, succesul conținuturilor inane, al reacțiilor și al retransmisiilor de acte cotidiene ar putea fi explicat printr-un lucru mult mai prozaic, dar care are legătură și cu productivitatea: chiar și în timp ce ne distrăm, vrem să profităm la maximum de timp, iar atenția divizată produce iluzia că nu se pierde nici măcar o secundă. Atâta timp cât nu se disociază, aceste produse permit să faci și alte lucruri în același timp sau simulează (este cazul reacțiilor, cu mai multe ecrane în interiorul ecranului principal) că se mișcă în mai multe planuri simultane. Într-un context de atenție în scădere (se discută mult dacă suntem capabili să ne concentrăm mai multe secunde decât un pește) și de optimizare a oricărei sarcini (accelerarea socială constă în faptul că din ce în ce mai multe acțiuni se realizează sau încap în perioade de timp în scădere), posibilitatea de a face mai multe lucruri în același timp este irezistibilă: există deja cineva care lucrează urmărind pe un alt monitor cum lucrează alții sau cine joacă jocuri video în timp ce vizualizează jocuri străine.

Așa că, deși uneori pare (mai ales, văzându-i pe Tralalero Tralalá și Bombardino Cocodrilo) că structura rețelelor este atât de dependentă încât orice se integrează în logica lor distributivă poate funcționa, împingând toată acea producție și circulație de conținuturi neobișnuite sau absurde, de obicei există ceva mai mult. Și de multe ori acel combustibil este un amestec de emoții la fel de vechi precum singurătatea, disperarea sau nevoia de a aparține unei comunități.