Le scriem celor morți necrologuri prodigioase, capabile să privească cu perspectivă viețile care tocmai s-au stins. Transformăm moartea în cel mai relevant eveniment, care ne convoacă judecățile cele mai temperate și mai juste, hotărâți să subliniem măreția și să lăsăm deoparte micimea, deoarece, în moarte, totul este relativ sau pare a fi. În moarte, lucrurile ajung să se așeze la locul lor și se știe mai bine ceea ce a valorat dintr-o viață. Uneori se întâmplă, deși sună ridicol, că este nevoie să mori, și chiar să treacă timpul, pentru ca dreptatea să fie făcută cu o operă sau cu o traiectorie.

S-au scris necrologuri imbatabile la moartea lui Mario Vargas Llosa și, în toate cele pe care le-am citit, se vorbea de bine despre el. Nu cred că este din acea nevoie, atât de umană, de a-i preamări pe cei care s-au dus; ci pentru că necrologul necesită o condiție diferită de restul cronicilor: necesitatea de a fi drept cu înălțime de viziune și de a rezuma, în câteva paragrafe, esențialul unei opere și al unei vieți. De fapt, crucial pentru a scrie despre un bărbat sau o femeie va fi să detectezi ceea ce îi va transcende, și de aceea nu se poate scrie despre Vargas Llosa fără a explica contribuția sa la schimbarea literaturii și la crearea a ceea ce el celebra atât de mult, lumile imaginare.

Mie ceea ce mă întristează este că trebuie să așteptăm necrologurile. Că este nevoie de moarte pentru ca amintirile și judecățile să fie atât de lucide, capabile să separe importantul de ceea ce nu este și, mai mult decât atât, să celebreze opera cuiva fără a aștepta să moară. Obituariile ar trebui făcute pentru cei vii. În primul rând, pentru ca ei să se apere. Și apoi pentru a atrage atenția restului asupra unor traiectorii care merită. Deocamdată, cea a acelor scriitori care se luptă astăzi pentru a seduce noi cititori în plină luptă împotriva rețelelor sociale, a alertelor telefoanelor și, în fine, a distragerii epocii noastre.

Este bine să scriem necrologurile pentru cei vii, fără teamă sau rușine, pentru a-i face să știe că îi admirăm. Fie că sunt autori mari sau mici. Fie că sunt autori sau nu. Este suficient să ni se pară exemplari pentru isprava de a fi scris «La fiesta del Chivo» sau, ce știu eu, pentru că au făcut ceva pentru ceilalți. Presupun că asta era luciditatea: să nu fie nevoie să moară nimeni pentru a ști să vedem unde era transcendentalul unei vieți. Altfel, când vor veni moartea și necrologurile, va fi deja prea târziu, așa cum se întâmplă de obicei cu totul.