Închiderea cinematografelor independente este un fenomen cultural îngrijorător

Prince Charles Cinema din Londra, fondat în 1962 în Leicester Palace din West End, reprezintă un nou punct de alarmă pentru cinefili și profesioniștii din industrie, confruntat cu o posibilă dispariție.

Motivul principal este lipsa unui acord în negocierile dintre compania care operează cinematograful și proprietarul actual al clădirii: miliardarul Asif Aziz, CEO al Criterion Capital și proprietar și al spațiului Trocadero din același oraș.

La sfârșitul lunii ianuarie, a fost lansată o petiție online pentru a demonstra sprijinul popular pentru una dintre cele mai importante săli de proiecție independente din oraș și din Europa. Obiectivul este de a ajunge la 200.000 de semnături, iar până acum s-au strâns deja peste 160.000, beneficiind și de sprijinul public al unor personalități precum Quentin Tarantino, John Waters sau Paul Thomas Anderson.

Cronica unei morți anunțate nu mai este doar un titlu, ci un gen în sine pentru a descrie formatele culturale aflate în declin. Agonia prin care trece acum Prince Charles Cinema (care are hashtag-ul de sprijin #savepcc pe rețelele sociale) a fost deja experimentată în Madrid de cinematografele Canciller sau Palafox (acum sală de cinema VIP) și, mai recent, în Barcelona, de Comedia.

Cazul acestuia din urmă este un bun exemplu al modului în care puterea economică și tentaculele marilor companii private sunt capabile să capitalizeze formatele culturale în marile orașe. Carmen Cervera, baroneasa Thyssen-Bornemisza, s-a aliat cu fondul Stoneweg pentru a deschide în cinematograful Comedia (situat între Passeig de Gràcia și Gran Via de les Corts Catalanes și care și-a încetat activitatea la începutul anului 2024) Muzeul Carmen Thyssen în jurul anului 2027.

O altă mare necunoscută culturală a capitalei catalane este clădirea teatrului Principal, situată pe Rambla, care este închisă de aproape două decenii și pentru care încă nu există planuri concrete.

În *Breve historia de la oscuridad* (Cuadernos Anagrama), Vicente Monroy, programator al Cinetecii din Madrid, apără formatul sălii de cinema, ecranul mare și întunericul imersiv cu care publicul este învăluit în timpul experienței vizionării, ca o revendicare împotriva consumului masiv de conținut prin platforme de streaming.

Mersul la cinema reprezintă un ritual în cadrul antropologiei culturale; un act de comuniune colectivă și un exercițiu de intimitate. Monroy descrie acest lucru în carte: “Mai suntem la timp să ne bucurăm de una dintre puținele experiențe rămase în societatea noastră dedicate exercițiului grupal și concentrat a cel puțin două dintre simțurile noastre (…). Într-o epocă în care rațiunea amenință să instrumentalizeze imaginația și excesul de expunere și vizibilitate asediază ultimele parcele ale libertății noastre, sălile de cinema continuă să demonstreze că întunericul este condiția necesară a adevăratei lumini”.

În Spania, pentru ca clădirile istorice să-și continue activitatea culturală, chiriașii și proprietarii propun ca imobilul în cauză să obțină protecția ca bun de interes cultural (BIC) atât la nivel local, cât și național: un paravan de protecție care evită reorientarea activității către alte domenii legate de ospitalitate sau divertisment.

În Londra, deocamdată, nici primarul, Sadiq Khan, nici primarul de noapte, Amy Lamé, nu s-au pronunțat în acest sens. Vom vedea cum se termină acest film, nu se știe dacă va fi o comedie romantică sau un blockbuster de groază cu zombi și spații culturale muribunde.