Când Raluca Buzura avea 13 ani, a pictat iconostasul unei biserici

Când Raluca Buzura (România, 40 de ani) avea 13 ani, și-a petrecut toată vara pictând. Nu a făcut-o într-un caiet de desen, pe pânze sau pe pereți abandonați. Sarcina ei era mult mai ambițioasă: trebuia să picteze iconostasul unei mici biserici ortodoxe din apropierea satului ei natal, în nordul Transilvaniei. Era o lucrare colosală pentru o adolescentă, dar a acceptat provocarea pentru că se simțea pregătită și, de asemenea, pentru că știa că îi va umple de mândrie pe părinții ei: un cleric și o profesoară de Desen. «De mică am avut preocupări artistice și, când am împlinit 12 ani, tatăl meu m-a trimis o vară la o mănăstire de măicuțe pentru a învăța pictură religioasă bizantină», explică ea. O experiență vitală care a marcat-o profund și pe care, un an mai târziu, a transpus-o pe acel perete impunător cu trei uși camuflate care, în bisericile ortodoxe, separă altarul de restul templului. «Îmi amintesc că pictam scene din viața lui Iisus, foloseam multe culori și, de asemenea, aurul, atât de caracteristic acestui tip de pictură. Nu m-am mai întors niciodată acolo, dar cred că mi-ar plăcea», mărturisește cu o oarecare nostalgie. De la acea vară, au trecut aproape trei decenii și acum viața ei se desfășoară la mai mult de 2.500 de kilometri de Transilvania, iar cariera ei a evoluat până la bijuteriile sculpturale. De opt ani locuiește în Catalonia, mai întâi în Barcelona și, din 2018, în Tortosa. Lucruri ale dragostei. «Îmi place orașul mare, uneori îmi lipsește mai multă viață culturală, deși apreciez și liniștea de a trăi aici», afirmă ea. Studioul-atelier, la doi pași de unul dintre podurile care traversează râul Ebru, este un colț deschis spre stradă. Una dintre ferestre este plină de plante, pe cealaltă o folosește ca vitrină pentru piesele ei impresionante. Coliere, cercei și broșe sugestive care se joacă abil cu forma și volumul. Pe o masă, sunt așezate perfect aproximativ douăzeci de prototipuri din porțelan. «Sunt din Subterrana, ultima mea colecție, încă nu am terminat-o, mai am nevoie de modele. Am lucrat la conceptul de tensiune, atât la nivel de mișcare tectonică, cât și la nivel social. Poate de aceea mi-a ieșit totul negru, dar totuși există o notă de aur. Este ca punctul de lumină, speranța că chiar și din fisuri poate ieși ceva frumos», sugerează ea.

Mai multe informații Assumpta Bou, bijutiera care transformă fiecare piesă într-o comoară încărcată de simbolism milenar. Îi cer permisiunea să iau una dintre piese. Este o broșă neagră prețioasă, stropită cu aur, care amintește de carapacea unui arici, de explozia unei galaxii, de un cactus rar carbonizat. Oricare ar fi, misterul ei mă captivează. Fac gestul de a mi-o pune în mijlocul pieptului, dar ea mă corectează cu blândețe. «Mai bine pe umăr, chiar aici, pentru a-i da importanța pe care o are», arată ea. Buzura lucrează cu privirea spațială a artistului; bijuteriile ei sunt concepute ca instalații în format mic. Deși majoritatea clientelor ei sunt femei, îi cumpără și bărbați. «Ei înșiși îmi spun: «Vreau această piesă, dar nici nu este pentru a o oferi cadou, nici nu o voi purta». Unii le încadrează, alții le păstrează în vitrine. Vor, pur și simplu, să le contemple. Sunt colecționari de artă contemporană», afirmă ea. Și orice piesă de Buzura este demnă de a fi purtată și de a fi admirată, deoarece îndeplinește perfect această dublă funcție. «Marea mea provocare este să schimb percepția pe care o au oamenii despre această disciplină. O bijuterie poate fi ca un tablou sau o sculptură. Eu mă străduiesc să le pun pe ale mele la această înălțime».

Broșa din noua colecție «Subterrana» de Raluca Buzura.

Raluca Buzura Buzura nu se sfiește să admită că este ceramistă din întâmplare. La 14 ani, s-a mutat în Cluj-Napoca, capitala Transilvaniei, pentru a intra la Institutul de Artă. «În timpul primului an am făcut de toate: pictură, sculptură, desen… Și în al doilea an trebuia să alegem o specialitate. Eu am ales ceramică pentru că au ales-o prietenii mei. Ceea ce voiam era să mă distrez cu ei», mărturisește ea râzând. Dar se pare că nu s-a descurcat deloc rău. În timpul celui de-al treilea an, un profesor a ales-o să participe la Concursul Național de Ceramică. A câștigat premiul întâi. În al patrulea an, s-a întâmplat același lucru, ceea ce i-a dat pașaportul direct la Facultatea de Arte Plastice. «Eu voiam să studiez Design Vestimentar, dar după ce am câștigat de două ori Concursul Național, m-am răzgândit și am decis să încerc. Ceea ce mă interesa cel mai mult era să fac instalații artistice cu ceramică, știam că va fi dificil să trăiesc din asta, dar a devenit visul meu».

Raluca Buzura lucrând la una dintre bijuteriile ei din ceramică.

Lars Christiansen În fiecare 1 martie, în România, se sărbătorește venirea primăverii și este tradiția ca bărbații și copiii să ofere femeilor din jurul lor un mărțișor, o mică broșă de care atârnă un fir roșu și unul alb. «Când eram încă la universitate, voiam să economisesc bani și am început să fac aceste broșe pentru a le vinde la târgurile de artizanat. Mi-a mers destul de bine. În 2009, am terminat Masterul în Ceramică și, în cele din urmă, mi-am putut cumpăra propriul cuptor și am închiriat un local în Cluj-Napoca», își amintește ea. Dar atunci s-a lovit de realitate. Viața de artist era foarte complicată, iar continuarea fabricării de mărțișoare din ceramică pentru a suporta cheltuielile atelierului îi fura mult timp și îi ucidea creativitatea. Și, din nou, Buzura și-a scos la iveală latura mai pragmatică: «Și dacă în loc de formatul mare mă concentrez pe formatul mic?», s-a întrebat ea. În acest fel, puteau conflui cele trei pasiuni ale sale: ceramica, instalațiile de artă și designul vestimentar. «Stilul meu s-a născut așa, micșorând scara lucrărilor pe care le aveam în cap. De aceea spun că bijuteriile mele sunt wearable art installation, adică o instalație de artă pe care o poți purta pe tine».

Una dintre piesele din «Bleached Collection» de Raluca Buzura.

RALUCA BUZURA De când a luat această direcție, cariera lui Buzura s-a înscris pe un făgaș bun. A început să participe la AUTOR, unul dintre cele mai importante târguri de bijuterii contemporane din Europa de Est, care are loc la București. De aici, au sosit propuneri de a participa la târguri din alte orașe (München, Amsterdam, New York, Miami, Torino…) și, treptat, i s-au deschis ușile galeriilor și ale magazinelor de design – acum una în Tokyo, acum alta în Barcelona – care înainte păreau de neatins. «Sunt 15 ani de când fac asta», spune ea. O muncă obositoare, dar necesară pentru a da vizibilitate colecțiilor sale. «De obicei scot una pe an, maximum două, și sunt întotdeauna influențate de ceea ce se întâmplă în jurul meu sau de ceea ce mi se întâmplă mie. Când m-am instalat în Barcelona, am fost impresionată să văd cât de mult exploatăm marea și, în schimb, nu-i dăm decât gunoi. De aici a apărut Speciile Dispărute, care vorbește despre frumusețea marină. Mai târziu am făcut o colecție complet albă, foarte scheletică, pentru că voiam să denunț poluarea oceanelor și albirea coralilor. În schimb, ELLA este o reflecție asupra corpului meu și al femeii în general, care de multe ori este încă un tabu, în ciuda faptului că este originea vieții, de aceea am lucrat la ideea de flori-vulvă».

Piese din colecția «ELLA», de Raluca Buzura.

Raluca Buzura În vitrina studioului-atelier sunt expuse piese din mai multe colecții. Toate împărtășesc același ADN, deoarece, atunci când le privești, știi deja că sunt Raluca Buzura. Coliere, cercei și broșe care mai mult decât bijuterii sunt sculpturi mici, neliniștitoare și frumoase, mereu scăldate de aureola aurie proprie picturii bizantine. De aici, poate, aerul liturgic, mistic, aproape reverențial, pe care îl emană creațiile sale. «Când încep o colecție, sunt obsedată de modul în care pot traduce conceptul într-o formă, de a găsi modalitatea vizuală de a transmite mesajul. Mă motivează foarte mult și să inovez, cum ar fi să dau flexibilitate unui material rigid», explică ea în timp ce ține în mâini un colier format din aproximativ 120 de frunze de porțelan cusute manual pe o bază de piele. «Această soluție a fost o idee a mea și sunt foarte mândră de ea», arată ea zâmbind. În ceea ce privește procesul tehnic, Buzura recunoaște că este foarte metodică. «Îmi place să lucrez pe etape: modelare, coacere, șlefuire, smălțuire, coacere din nou, coasere… Nu pot să-ți spun câte ore dedic unei piese, dar odată am cronometrat timpul necesar pentru a face o colecție întreagă. Au fost 14.612 minute și așa am intitulat-o». O metaforă frumoasă despre modul în care arta, și sub formă de bijuterie, este capabilă să încapsuleze timpul și să-l facă la fel de frumos pe cât este de infinit.