Muzeul Selena Quintanilla-Pérez din Corpus Christi, un oraş majoritar hispanic din sudul Texasului, la Golful Mexic, adăposteşte aproape întregul univers al Reginei Muzicii Tex-Mex: sute de portrete ale cântăreţei, Porsche-ul ei roşu, colecţia de ouă Fabergé, premiile şi discurile de aur şi platină, vreo douăzeci de costume create chiar de ea şi valul de fani care trec în grupuri la fiecare câteva minute. Despre femeia care a împuşcat-o pe la spate, Yolanda Saldívar, nu există nicio urmă. O elipsă subtilă menţionează – în scrisorile de condoleanţe de la, printre alţii, preşedintele Bill Clinton şi George Bush fiul, pe atunci guvernator al Texasului – moartea, pe 31 martie 1995, a unei artiste de 23 de ani care deja făcuse istorie în industria pop latino şi în comunitatea mexicano-americană din Statele Unite.

„Nu e nevoie să ne amintim ce s-a întâmplat; toată lumea ştie, şi încă doare pentru multe dintre noi”, au spus pe 20 martie, în parcarea muzeului, două prietene, „fane ale cântăreţei”, venite de departe, din Montana şi Michigan.

Luni se împlinesc 30 de ani de la „ceea ce s-a întâmplat” şi, oricât ar prefera familia Selenei şi unele dintre admiratoarele ei să uite, valul memoriei insistă să readucă acele amintiri. Aniversarea nu este una rotundă, dar coincide cu prima ocazie în care Saldívar, o femeie măruntă de 64 de ani, fostă preşedintă a fan clubului şi manager al afacerilor de modă ale cântăreţei, putea solicita eliberarea condiţionată. Comisia de Graţieri din Texas i-a respins cererea joia trecută, considerând că „agresoarea reprezintă o ameninţare continuă pentru siguranţa publică”. Comisia a decis că trebuie să rămână în închisoare cel puţin până în 2030, când va putea solicita din nou revizuirea cazului.

Un judecător din Houston a condamnat-o în 1995 la închisoare pe viaţă, după un proces de trei săptămâni considerat „procesul secolului”, care a marcat – alături de cel al lui O. J. Simpson, desfăşurat cu puţin timp înainte – începutul unei epoci de aur în spectacularizarea justiţiei în Statele Unite. Juriului popular i-au trebuit puţin peste două ore pentru a o găsi vinovată de omor de gradul întâi pentru împuşcarea Selenei într-o cameră de motel din Corpus Christi.

Selena alături de Yolanda Saldívar, ucigaşa ei. Yolanda era preşedinta fan clubului Selenei şi managerul companiei de modă a cântăreţei.

Un purtător de cuvânt a declarat săptămâna trecută pentru Джерело новини că „nici familia, nici moştenitorii” nu intenţionau „să acorde interviuri sau să facă comentarii” în acest moment. Nici nu au permis reproducerea unei părţi dintr-o conversaţie informală cu patriarhul, Abraham Quintanilla, în timp ce acesta semna un exemplar al memoriilor sale, „Visul unui tată”. Quintanilla, în vârstă de 86 de ani, este omul care a impulsionat cariera fiicei sale şi care a menţinut un control strict asupra posterităţii ei din această clădire joasă pe care familia a transformat-o în muzeu când au văzut că mii de oameni peregrinau la birourile companiei, Q Productions, pentru a plânge moartea divei. Locul include un magazin de suveniruri bine aprovizionat şi aglomerat şi un studio în care au continuat să înregistreze artişti de muzică tejano şi pop.

După aflarea deciziei privind Saldívar joi, Suzette, sora Selenei şi baterista trupei Los Dinos, care o acompania, a publicat pe Instagram un mesaj, semnat de familie şi de Chris Pérez, văduvul cântăreţei şi chitaristul Los Dinos, care spunea: „Această decizie reafirmă că justiţia continuă să apere viaţa frumoasă care ne-a fost luată nouă şi milioanelor de fani din întreaga lume mult prea devreme”.

Totul indică faptul că comisia pentru eliberare condiţionată continuă să nu creadă versiunea lui Saldívar, care susţine de 30 de ani că totul a fost un „accident”. Nici pe cea a persoanei din anturajul ei care, într-un articol recent din tabloidul The New York Post, a declarat anonim că „agresivitatea” victimei a determinat-o pe ucigaşă să apese pe trăgaci.

„Teza accidentului, de care s-a agăţat în timpul procesului, nu s-a susţinut niciodată”, explică într-o conversaţie telefonică Mark Skurka, care a lucrat ca procuror în caz când era un tânăr avocat din Corpus Christi, oraş muncitoresc pe care Selena nu l-a părăsit niciodată, nici măcar în culmea faimei sale. „Aveam o mărturisire, admisă ca probă, în care nu a pronunţat niciodată cuvântul ‘accident’. Am convins juriul că [Saldívar] era furioasă pe Selena şi îngrozită că o va îndepărta, precum şi de ideea de a trebui să se întoarcă la viaţa ei nesemnificativă de dinainte de a o cunoaşte. Cât despre autoapărare: ce să spunem? Este foarte greu de crezut că te aperi de cineva care primeşte un glonţ în spate. Mai mult, victima nu era înarmată, iar când împuşti pe cineva accidental, faci ceva să o ajuţi, mai ales având în vedere că Saldívar era asistentă medicală calificată”.

Selena Quintanilla în februarie 1995, la ultimul ei concert, în Houston. Arlene Richie (Getty Images)

Nu a fost cazul. După ce a fost împuşcată, Selena s-a târât până la recepţie, unde s-a prăbuşit. Angajaţii motelului au sunat la urgenţe, dar medicii nu au putut-o salva.

În acea vineri „răcoroasă şi înnorată”, Carlos Valdez, pe atunci procuror districtual al comitatului Nueces, se întorcea de la masă cu nişte prieteni când o adjunctă a şerifului i-a povestit ce s-a întâmplat şi că suspecta se afla în parcarea motelului Days Inn, închisă în camioneta ei, ameninţând că se sinucide, în timp ce repeta printre suspine că ea nu voia „să omoare pe nimeni”. „Saldívar a ţinut poliţia şi negociatorul în suspans timp de 10 ore”, îşi aminteşte Valdez într-un interviu pentru Джерело новини. Odată arestată, cazul, „un simplu caz de omor”, spune juristul, acum semi-retras, a ajuns pe biroul său. Şi viaţa lui s-a schimbat pentru totdeauna.

În siguranţă după gratii

„Cred că e mai bine pentru ea că nu au eliberat-o; acolo măcar e în siguranţă. Viaţa ei ar fi în pericol pe stradă”, avertizează Valdez, care consideră că anturajul lui Saldívar poate a recurs la argumentul „agresivităţii” când a văzut că „fraţilor Menéndez [condamnaţi pe viaţă pentru uciderea părinţilor în 1989] s-ar putea să le funcţioneze ca motiv pentru revizuirea cazului. Yolanda şi-a schimbat versiunea de atâtea ori în ultimii 30 de ani încât nu mai ştie ce să inventeze”.

În memoriile sale, publicate în 2021, tatăl Selenei scrie că este convins „100%” că dacă poliţia nu ar fi ajuns imediat la locul crimei, Saldívar ar fi venit după el să-l omoare, şi povesteşte surpriza de a vedea „aproximativ 150 de persoane” la uşa secţiei de urgenţe a spitalului când a ajuns acolo împreună cu fiul său, A. B., producătorul discurilor Selenei. De asemenea, deşi nu-şi aminteşte, ştie – pentru că a văzut pe internet într-un videoclip – că a apărut în faţa presei pentru a spune: „O angajată nemulţumită mi-a ucis fiica în această dimineaţă”.

Saldívar a început să lucreze pentru Selena ca preşedintă a fan clubului ei şi a ajuns să devină prietenă apropiată a cântăreţei şi să gestioneze magazinele de modă pe care aceasta le-a deschis în Corpus Christi şi San Antonio pentru a-şi exprima pasiunea de designer. În săptămânile dinaintea asasinatului, Saldívar a călătorit la Monterrey pentru a organiza deschiderea unui al treilea magazin în oraşul din nordul Mexicului, unde Selena era, de asemenea, o vedetă.

Când Abraham Quintanilla a primit plângeri de la membrii fan clubului care denunţau că plătiseră pentru produse (fotografii semnate, tricouri…) care nu ajungeau niciodată, i-a cerut socoteală lui Saldívar, inclusiv pentru deturnări de fonduri observate în conturile companiei. Aceasta s-a apărat spunând că erau acuzaţii false. A avut loc o întâlnire în care tatăl şi sora cântăreţei, care era prietena iniţială a lui Saldívar, au ameninţat că o vor concedia şi o vor da în judecată pentru delapidare. „Aceasta a fost marea greşeală, să nu scape de ea imediat”, consideră jurnalistul Joe Nick Patoski, care a acoperit procesul şi la scurt timp după aceea a publicat biografia neautorizată „Como la flor”, în ciuda, spune el, a „ameninţărilor” lui Abraham Quintanilla.

După acea întâlnire, Saldívar a cumpărat un pistol calibrul .38 dintr-un magazin de arme din San Antonio, unde a spus că îl doreşte pentru că era asistentă de îngrijiri paliative şi se temea că familia unuia dintre pacienţii ei terminali o va ataca. În declaraţia sa, Saldívar a spus că a achiziţionat arma, pe care ulterior a returnat-o magazinului şi apoi a cumpărat-o din nou, pentru că îi era frică de tatăl Selenei. Patoski o crede în această privinţă, dată fiind „abilitatea de a intimida în afaceri” a lui Quintanilla. „Selena a continuat să aibă încredere în prietena ei, aş spune chiar până în dimineaţa morţii sale, când a dus-o pe Yolanda la spital, după ce aceasta i-a spus minciuna că fusese violată. Atunci s-a săturat de minciunile ei”, conchide Patoski.

Evenimentele din săptămânile premergătoare asasinatului sunt punctul central al unui documentar controversat de anul trecut intitulat „Selena & Yolanda: The Secrets Between Them”, care se concentrează pe două aspecte ale anchetei: o scrisoare de demisie a lui Saldívar, care pentru producătorii filmului pune sub semnul întrebării relatarea familiei şi a procuraturii conform căreia ucigaşa a acţionat din ranchiună fiind pe punctul de a fi concediată, şi posibila influenţă a ameninţărilor „mafiei mexicane” pe care le-au primit procurorii şi avocaţii apărării în timpul procesului.

De asemenea, readucea la viaţă, cu aerul insidios al genului true crime contemporan, relaţia dintre Selena şi Ricardo Martínez, un medic din Monterrey care o ajuta în afacerile ei din oraş. „Nu ştiu dacă au avut o relaţie sentimentală, dar ştiu că Martínez, al cărui nume nu a apărut în proces decât spre final, a fost un mentor pentru ea şi că o ajuta să intre în Mexic, unde texanii care nu vorbesc bine spaniola sunt dispreţuiţi şi numiţi pochos”, clarifică Patoski. „Nu trebuie uitat că Selena şi fraţii ei au crescut într-un mediu complet american şi că ea a trebuit să se reprogrameze pentru a învăţa spaniola şi cultura mexicană a rădăcinilor sale”.

Atât Skurka, cât şi Valdez au participat la acel documentar şi ambii sunt de acord că rezultatul prezenta drept noi aspecte care fuseseră luate în considerare în anchetă. „Regizorul [Billie Mintz] a venit cu o versiune preconcepută a faptelor şi a folosit doar ce îi convenea pentru povestea lui”, consideră Valdez, care explică că a preferat să excludă suspiciunile de delapidare din proces pentru a nu „tulbura un caz care era foarte simplu”. „Altfel, juriul încă ar delibera”, glumeşte el.

Yolanda Saldívar, într-o fotografie recentă furnizată de autorităţile din Texas. AP

Mintz a explicat vineri într-o conversaţie telefonică că intenţia sa nu era să o exonereze pe Saldívar, pe care a intervievat-o de patru ori în închisoare („a ucis-o pe Selena, asta nu contestă nimeni”), ci să afle „adevărul”. „Şi adevărul este că nu a fost o moarte intenţionată, ci un omucid”. De asemenea, crede că Saldívar „nu a fost conştientă că glonţul a atins” victima. „Procurorul districtual şi-a făcut foarte bine treaba: el trebuia să obţină o condamnare. Presa a eşuat, şi anchetatorii. S-au ascuns multe informaţii şi avocatul lui Saldívar [Douglas Tinker], care se temea pentru viaţa lui, nu a făcut suficient. Faptul că cineva este găsit vinovat înseamnă doar că procurorul a reuşit să convingă juriul de versiunea sa a faptelor”.

Documentarul a fost primit cu un amestec de dezgust şi curiozitate morbidă de către fanii Selenei. Mintz, care a fost surprins să constate pe reţelele sale sociale câţi dintre acei fani („peste o mie”) au promis „cu nume şi prenume” să o omoare pe Saldívar dacă va fi eliberată, spune cu oarecare mândrie că este „cel mai vizionat din istoria Peacock [platforma care l-a difuzat] şi, de asemenea, cel mai prost evaluat”.

Teorii ale conspiraţiei

Valdez plasează dorinţa de a revizui cazul în contextul „teoriilor conspiraţiei” care au apărut de la început. Chiar de la spital: ani de zile a circulat zvonul că Selena a murit pentru că tatăl ei, martor al lui Iehova, a refuzat să i se facă o transfuzie de sânge (i s-a făcut; nu a folosit la nimic). Acestea au abundat şi la înmormântare. Desfăşurată la trei zile după asasinat, aproximativ 65.000 de persoane au venit la un auditoriu din Corpus Christi care, un an mai târziu, a fost redenumit după cântăreaţă. O doamnă a început să strige că Selena nu murise cu adevărat, că totul era o „înşelătorie”. Familia a permis deschiderea sicriului, dar nu şi fotografierea. Desigur, asta nu a împiedicat pe cineva să facă totuşi fotografii.

„La proces, apărarea s-a concentrat pe încercarea de a demonstra că tatăl a terorizat-o pe Saldívar şi că voia să pună capăt relaţiei acesteia cu Selena ca parte a planului său de a-şi controla copiii”, îşi aminteşte Valdez. „Când l-am interogat pe Abraham, i-am pus toate întrebările pentru a demonta sub jurământ argumentele lui Tinker, şi am reuşit, pentru că acesta a refuzat să-l cheme să depună mărturie ulterior”. Quintanilla aplaudă strategia procurorului în memoriile sale, care în mare parte se citesc ca o justificare a deciziilor sale şi ca o apărare împotriva celor care îl descriu ca pe un despot cu copiii săi, care a trăit prin ei succesul pe care nu l-a atins niciodată când avea propria trupă de doo-wop în anii şaizeci, numită tot Los Dinos.

Mulţi fani l-au acuzat că a cosmetizat prea mult imaginea Selenei, în special cu serialul pe care Netflix i l-a dedicat în 2020. „Pe Abraham îl interesează doar poveştile cu zâne. Aceea a fost povestea despre cum el şi primul său născut au reuşit să extragă măreţie muzicală dintr-o păpuşă Barbie numită Selena, care nu avea nimic de spus”, consideră Patoski, jurnalistul, convins că artista era, în momentul morţii, pregătită să părăsească cuibul: „Plănuia să se mute departe de părinţi, să continue cu marea ei pasiune, moda, să fac&abrave; trecerea cu un album în engleză pe care îl pregătea şi să schimbe reprezentantul şi producătorul”.

Familia Selenei, în timpul înmormântării, pe 3 aprilie 1995. De la stânga, Abraham Quintanilla, cu spatele, Marcela, mama, văduvul, Chris Pérez, şi sora, Suzette. Barbara Laing (Getty Images)

Patoski îşi aminteşte, de asemenea, că în 2012, Pérez, văduvul, a scris o carte intitulată „Pentru Selena, cu dragoste”, pe care apoi a vrut să o transforme într-un serial. La două luni după moartea fiicei sale, decedată fără testament, băiatul a semnat un contract care îi dădea socrului său „autoritate exclusivă de a exploata numele, vocea, semnătura, fotografia şi imaginea” Selenei pe vecie. Aşa că în 2016, tatăl l-a dat în judecată pe chitarist pentru a nu merge mai departe cu planurile sale. În 2021, disputa dintre cei doi s-a rezolvat „amiabil” şi relaţia văduvului cu familia soţiei sale a fost restabilită câţiva ani mai târziu. [Pérez nu a răspuns solicitării unui interviu din partea acestui ziar].

Dacă ar fi fost filmat, serialul său ar fi completat o listă extinsă de produse audiovizuale inaugurată de filmul biografic de succes în care Jennifer López a interpretat-o pe cântăreaţă în 1997. Deocamdată, lista este închisă de documentarul „Selena & Los Dinos”, din acest an, care povesteşte, bazat pe înregistrări de casă, evoluţia muzicală a trupei fetiţei de nouă ani născută în Lake Front (Texas) care a ajuns Regina Muzicii Tejana, cutreierând scene modeste până a ajuns în ligile mari.

„Selena a spart multe bariere”, explică Guadalupe San Miguel, profesor la Universitatea din Houston şi autor al eseului „Tejano Proud: Tex Mex Music in the 20th Century” (Mândrie tejano: muzica tex-mex în secolul XX, 2002). „Provine din mişcarea de reînnoire din anii '60 a Muzicii Tejano [stil popular în sudul Texasului şi părţi din nordul Mexicului] cunoscută sub numele de onda grupera. Selena i-a smuls coroana Laurei Canales: ca şi ea, a triumfat într-o lume a bărbaţilor. Spre deosebire de Canales, s-a bucurat de difuzarea unei mari companii, EMI, şi a fost prima artistă mexicano-americană care a câştigat un Grammy. A schimbat complet genul, popularizând cumbia ca limbaj valid”. Moartea ei, indică expertul, a inaugurat declinul muzicii tex-mex de la începutul secolului.

Jennifer Lopez, caracterizată ca Selena pentru filmul din 1997 în care actriţa a interpretat-o pe cântăreaţa tejano. Joe Giron (Corbis Joe Giron)

Nu se poate spune acelaşi lucru despre Selena: figura ei nu a încetat niciodată să crească şi să genereze o recoltă bogată de cărţi şi eseuri academice care o analizează în lumina teoriei queer sau a influenţei sale ca model de conduită pentru comunitatea hispanică. Primul ei album postum, „Dreaming of You”, înregistrat în engleză şi publicat în vara anului 1995, a vândut 175.000 de exemplare într-o singură zi şi a inaugurat un fenomen pe care profesoara şi poeta Deborah Paredez l-a botezat Selenidad într-un eseu omonim în care o compară cu alte două femei-mit: Frida Kahlo şi Evita Perón. Termenul îi serveşte pentru a defini posteritatea culturală fecundă a „unei latine născute în Statele Unite” care etala o „estetică mândră a clasei muncitoare, inextricabil legată de constituţia sa: era brunetă, incontestabil voluptuoasă şi purta un păr negru pe care nu a vrut niciodată să-l deschidă la culoare”.

Paredez subliniază, de asemenea, „rapiditatea” unei canonizări încurajate de imaginea ei de fată bună. Nu slăbeşte, nici nu ţine cont de generaţii. „Uneori ai impresia că acum este ascultată chiar mai mult decât înainte de a muri”, explică Anamaria Sayre, co-prezentatoare a podcastului Alt.Latino, de la radioul public NPR. „Este o legendă, iar circumstanţele morţii sale, care au declanşat un doliu colectiv, nu au făcut decât să o mărească. A fost un simbol foarte important pentru comunitatea mexicano-americană [din care Sayre, care nu se născuse când a murit Selena, face parte] şi un element de mândrie şi unificare. În casele noastre este aproape o figură religioasă”.

În Corpus Christi, familii întregi peregrinează prin punctele cheie ale traseului Selena din oraş pentru a demonstra că această vrajă transcende vârstele. Există muzeul, mormântul îngrădit, mereu cu flori proaspete, picturile murale în onoarea ei, popularul restaurant Hi-Ho, pe care artista nu a încetat niciodată să-l frecventeze, sau Mirador de La Flor, unde, la poalele statuii de bronz care o comemorează într-una dintre ţinutele ei tipice (pantaloni, corset şi jachetă), se afla săptămâna trecută María Lárraga, cu soţul şi cei patru copii. A povestit că îşi aminteşte „ca şi cum ar fi fost ieri” când a mers cu nişte prietene la ultimul concert al cântăreţei, care în februarie 1995 a bătut recorduri de asistenţă în Houston.

O fotografie a Selenei, plasată de fani pe gardul proprietăţii unde locuiau membrii familiei Quintanilla în Corpus Christi (Texas). Barbara Laing (Getty Images)

Ca şi restul locuitorilor din sudul Texasului, Lárraga, pe atunci adolescentă, nu uită 31 martie 1995, când a lăsat totul pentru a sta lipită de televizor. În acea zi, posturile TV şi-au întrerupt programele pentru a transmite de la locul crimei, unde Saldívar ameninţa că se sinucide în furgoneta ei.

Motelul încă există, deşi sub alt nume. Au schimbat şi numărul camerei cu vedere la una dintre acele piscine în formă de rinichi unde s-a întâmplat totul, pentru a evita tentaţia necroturismului. Detaliul este important: după ce a primit glonţul în spate, Selena a ocolit clădirea până a ajuns la recepţie, unde, conform martorilor, a spus „Închideţi uşa, sau mă va împuşca din nou!” înainte de a rosti ultimele cuvinte: „Yolanda… [camera] 158”. Treizeci de ani mai târziu, ecoul macabru al acelor cuvinte încă răsună în Corpus Christi.