Somiàvem una illa

Echilibrându-se periculos în fața abisului banalității, `Somiàvem una illa` (Visam o insulă), de Roc Casagran (Sabadell, 1980), premiul Sant Jordi 2024, este un roman care îți taie cheful de lectură: în timp ce îl urmărești așa cum poți — pentru că ne întâlnim cu o proză care invită la cântărirea smochinelor — `strigătul de ajutor` pe care Carla îl scrie lui Òscar, partenerul ei, într-un moment de criză multiplă, în caietul pe care i l-a dăruit prietena ei Nora, deodată ne copleșește neliniștea de a ne imagina ce s-ar întâmpla dacă, de acum înainte, toate romanele pe care am vrea să le citim s-ar asemăna într-un fel sau altul cu acesta.

Și pentru că pierderea timpului, sau plictiseala, sau iritarea, sau deprimarea pentru toate acestea, nu intră în planurile de viitor, este ușor și sănătos să conchidem că am renunța la pasiunea maniacală pentru literatură, în același mod în care am abandona-o și dacă ar exista doar posibilitatea de a ne apropia de ea prin Paulo Coelho sau Albert Espinosa, să zicem, care sunt probabil cei doi scriitori cu care Roc Casagran trebuie să se oglindească pentru a-și construi genealogia literară.

Cititorul `Somiàvem una illa` pățește același lucru ca protagonista în acea săptămână nebună în care luni cinează acasă la amantul ei pompier, joi acasă la un profesor de liceu `foarte frumos și vorbăreț`, iar sâmbătă acasă la un divorțat `intelectual, deprimat, foarte pasional și extravagant`, și în toate cele trei ocazii, la desert, îi servesc căpșuni cu frișcă: `Nu am nimic împotriva căpșunilor sau împotriva frișcăi, dar am interpretat acea circumstanță ca pe un avertisment că acea dinamică nu avea niciun sens. Împresoară`.

Și da, într-adevăr, Roc Casagran a scris un roman care „împresoară” fără milă, cu o enormă curtoazie față de pompozitatea sentimentelor bune, cu proliferarea abundentă a unei dulcegării care îngheață sângele: când mama ei moare, Carla se asigură că șemineul nu se stinge, că simte cum trosnesc trunchiurile chiar dacă din cameră nu poate vedea flăcările, `ceea ce-mi plăcea era simbolismul mamei care se agață de lumina și căldura vieții pe care nu voiam să o stingem`, spune ea; după ce îngroapă fiica care se naște moartă, odată ajunsă acasă, aprinde o lumânare și `se gândește la simbolurile pe care le folosim pentru a înțelege incomprehensibilitatea unei lumi de neînțeles, condusă de logici care ne scapă`.

Da, într-adevăr, `cărțile îndulcesc faptele pentru a le face mai digerabile. Lumea este deja suficient de teribilă încât, pe deasupra, scriitorii să aspire să tortureze cititorul. Se poate explica o tragedie, dar este bine să lăsăm o breșă pentru speranță, pentru tandrețe, pentru dragoste, pentru salvare, pentru că, dacă nu, ce?`.

Dar în ciuda bunului său scop de a nu tortura cititorul, Roc Casagran nu uită niciodată această dorință și, intercalate printre notele intime ale Carlei, ca și cum ar fi fost plasate sub presiune cu o lipsă de delicatețe nemaivăzută, ne agresează niște note istorice și geografice despre o serie de insule minuscule și cu idiosincrasii particulare care servesc la a se lamenta cu privire la schimbările climatice, profuziunea turistică sau dispariția unei limbi radical minoritare; îi sunt, de asemenea, utile ca un corelat obiectiv pentru a sugera că oamenii sunt ca ele, niște accidente geografice solitare pierdute în imensitatea oceanului.

Avantajul este că nu toată lumea îndrăznește să scrie ceea ce scrie Carla lui Òscar, `vreau să plutesc cu tine. Vreau să te urci în canoea mea și să continuăm`. Este trist, dar se poate citi `Somiàvem una illa` doar dacă cineva a făcut înainte efortul de a-și anula gustul, sensibilitatea și criteriile. Publicul dezgustat de literatură este satisfăcut doar făcându-l să sufere.

`Somiàvem una illa` de Roc Casagran, Univers Llibres, 288 de pagini, 20,80 de euro.