Sâmbătă seara, un bărbat a aruncat o imprimantă pe fereastra casei sale, apoi a coborât în chiloți pe stradă și a început să țipe imitând un bebeluș, mormăind că are nevoie de o mamă. În spatele acestei imagini se află o poveste care, deși se îndepărtează de conținutul cultural abordat de obicei în această rubrică, explică unul dintre pericolele digitale cărora li se acordă cea mai mică atenție. Merită să ne oprim asupra ei.

Simón Pérez (cel cu imprimanta) și Silvia Charro au devenit faimoși la sfârșitul anului 2017, într-un videoclip nefericit publicat de Periodista Digital. Erau consultanți financiari, iar starea în care au realizat acel videoclip a făcut înconjurul lumii. Vorbeau despre ipoteci și investiții și, oricât de coerent ar fi fost discursul lor, manierele lor efuzive, privirea lor rătăcită și aspectul lor evocau altceva: after-party-uri, stări de euforie indusă de droguri, yuppies târzii. În fine, nimic ce nu au mărturisit ei mai târziu: erau dependenți, iar faptul că, după ce au devenit un fenomen, au fost stigmatizați și și-au pierdut locul de muncă, nu a ajutat situația lor personală. Viralitatea este uneori un noroc, dar în majoritatea cazurilor (și în al lor) aduce cu sine un stigmat fatal.

Filmul «Rastro oculto» («Fără Urmă»), din 2008, cu Diane Lane în rol principal, tratează povestea unui criminal care își torturează victimele în fața unei camere web, astfel încât, cu cât pagina care transmite ritualul său primește mai multe vizite, cu atât victima va sângera mai repede până la moarte. Filmul era pe cât de mediocru ca realizare cinematografică, pe atât de precis ca predicție, deoarece distrugerea morbidă a ființelor umane în fața unei camere a devenit pâinea noastră cea de toate zilele. Silvia și, mai ales, Simón, sunt ultimii care au căzut în acest circ roman digital care amenință să-i distrugă.

De-a lungul acestor ani, au făcut ce au putut: interviuri în care își povesteau traumele, încercări de revenire cu afaceri care păreau mai bune decât s-au dovedit a fi, farul sobrietății, care părea să le îndrepte viața până la următoarea recidivă... în fine, ceea ce face, cum poate mai bine, oricine cu o dependență. Să meargă înainte. Dar de câteva luni, Simón a devenit un pion la ordinele urmăritorilor săi digitali, care îl plătesc prin intermediul stream-ului său în schimbul realizării unor acțiuni degradante. Când fenomenele sunt treptate, există un punct în care gluma devine tragedie. În cazul lor, acel punct a fost depășit de mult.

În direct și în schimbul banilor, Simón fumează substanțe la cererea spectatorilor, consumă băuturi energizante neîntrerupt, se rade în cap după gustul consumatorului, țipă ce i se ordonă, adoptă poziții degradante, insultă, iese pe stradă deghizat în ce i se cere, fumează din nou, revine la băuturile energizante, bea lingând dintr-un castron ca un câine, trece prin inevitabilul «tribut» de a-și rade sprâncenele, nu doarme, fumează din nou, pariază mult (pentru că încurajarea ludopatiei sale este una dintre lucrurile preferate ale «mecenilor» săi), din nou fumează, din nou bea, din nou se leagă de un direct infernal despre care nu este exagerat să credem că îl va distruge în curând.

Abilitățile autentice de comunicator și showman pe care le posedă Simón conferă întregului spectacol un aspect ludic, contribuind la minimalizarea gravității situației și făcând-o, paradoxal, mult mai periculoasă, deoarece mulți oameni nu o iau în serios. Alții însă o iau în serios. Alții sunt conștienți de ceea ce se întâmplă, iar aceștia reprezintă ce este mai rău în societatea digitală: cei care, prin intermediul ecranului, transformă tragedia în meme; cei care, cu distanța oferită de rețea, se ascund în spatele acțiunilor lor individuale minore pentru a nu vedea problema finală pe care o declanșează actele lor.

Simón și Silvia nu sunt, nici pe departe, singurele cazuri similare. Pe internet există, de exemplu, o întreagă tematică (muk-bang) de oameni care mănâncă până la refuz, iar unii (poate cel mai faimos caz este cel al lui Nikocado Avocado) au fost la un pas de moarte din această cauză. Un alt exemplu recent este cel al lui Joshua Block, un newyorkez autist, alcoolic și singur, care a început o spirală ce nu pare să se poată termina bine. Toți aceștia, desigur, aclamați de sute sau mii de urmăritori anonimi care plătesc pentru a face «gluma». Această glorificare a autodistrugerii și a deteriorării personale pare o glumă, dar nu este. Este distopică, da, dar este reală și va trebui să vedem în ce măsură exemplifică tulburările interne pe care această societate digitală le clocește în fiecare dintre noi. «Să vezi o crimă la televizor ne poate ajuta să ne descărcăm propriile sentimente de ură», a spus Hitchcock, care a oferit odată și cheia succesului său: «Dă-le plăcere, aceeași pe care o obțin când se trezesc dintr-un coșmar». Sperăm că aceste cazuri se vor trezi curând din coșmar. Altfel, nu mai este mult până când va trebui să regretăm că streamerii precum Simón și-au închis directul, dar definitiv.