Inspiraţia nu vine de la sine, oricât ar spune muzele. Trebuie să mergi să o cauţi, să te înconjori de ea. Iar Sofía Reyes (Monterrey, 29 de ani) a ştiut bine unde să o găsească. Studioul ei este orientat spre dealurile Hollywood-ului, pe celebra Mulholland Drive, acea şosea îngustă portretizată de David Lynch, care şerpuieşte printre colinele Los Angeles-ului, între peisaje copleşitoare. Într-o casă în stilul anilor şaptezeci, cu o cutie poştală înflorată, nimic nu trădează că acestea sunt birourile şi studioul de compoziţie şi înregistrare al lui Reyes, una dintre cele mai cunoscute artiste din Mexic, cu o carieră internaţională ce se întinde pe mai mult de un deceniu. Şi în acea casă albă cu ferestre mari, ca şi cum ar primi vizita unui prieten, artista îşi întâmpină oaspeţii, arătându-şi mobilierul preferat, oferind cafea şi lăudându-se cu plantele sale. «Deşi aceasta avea nevoie de apă ieri», regretă ea, smulgând câteva frunze uscate.

Încă nu a împlinit 30 de ani, dar a trăit câteva vieţi şi a luat decizii dificile care au pus-o pe drumul pe care şi-l dorea atât de mult. Fiind încă minoră, la doar 17 ani, a decis să lase în urmă Mexicul şi să se mute în Statele Unite, fără părinţii ei, însoţită doar de managerii săi, Charlie Guerrero şi Paloma Hecht, un cuplu de douăzeci şi ceva de ani care s-a lansat în aventură cu aceeaşi dorinţă şi aceleaşi temeri ca şi ea. Doisprezece ani mai târziu, cei trei sunt încă acolo, în bună companie, iar Reyes a devenit o vedetă cu peste şase milioane de ascultători lunari pe Spotify şi 2,5 milioane de urmăritori pe Instagram.

A fost un copil minune şi actriţă educată acasă de părinţi, pianistă, compozitoare, interpretă de balade, regina colaborărilor (printre acestea se numără David Guetta, Diane Warren, Becky G, Danna Paola, Beret, María Becerra, Los Ángeles Azules...), interpretă a unor hituri uriaşe (precum «1, 2, 3» cu Jason Derulo, care acumulează peste 700 de milioane de vizualizări; sau «R.I.P.», cu Rita Ora şi Anitta, cu 230 de milioane). Şi, acum, continuă să evolueze. Tocmai a lansat «Guaro con Ron», un single pe care îl cântă şi l-a compus împreună cu DJ-ul norvegian Alan Walker, şi care este prima piesă de pe al patrulea şi iminentul ei album, «gata în proporţie de 95%», pe care urmează să-l anunţe. Imparabilă, mai are unul în pregătire, mai lent, cu balade.

Împreună cu Charlie şi Paloma (aşezată în faţa ei în timpul interviului), Reyes a ales Los Angeles, şi de atunci acesta este căminul ei. Recunoaşte că nu a fost o decizie uşoară pentru ei, pentru ea sau pentru părinţii ei. «Am simţit că viaţa mă trimitea aici. Simt că nu am opus multă rezistenţă», râde acum, dar îşi aminteşte: «Părinţilor mei, evident, li s-a părut dificil, dar au avut încredere 100%». Pentru artista din Monterrey, coasta californiană a fost o destinaţie aproape naturală. «Este un oraş cu multă artă, multă inspiraţie. Îmi amintesc că, la scurt timp după ce ne-am mutat aici, mergeam singură la o cafenea şi mereu era cineva cântând, mereu era multă muzică, multă artă. Şi am venit aici cu asta, cu dorinţa de a lucra cu oameni de aici».

Dar începuturile nu sunt niciodată uşoare, nici măcar pentru o vedetă consacrată în Mexic care trebuie să-şi facă un nume într-un loc cu 18 milioane de locuitori. «Întotdeauna am fost foarte introvertită şi, venind aici, să nu crezi că mi-am făcut toţi prietenii din lume. Îmi era foarte greu. Îmi era ruşine să am accent. Aşa că mai bine nu vorbeam. Acest proces de a-mi face prieteni şi de a mă simţi acasă mi-a luat cam şase ani», recunoaşte. A început să-şi piardă timiditatea, dar nu şi accentul. «Acum au trecut anii şi îmi iubesc accentul, de fapt s-a accentuat mai mult. Şi cu cât mai mult, cu atât mai bine. Când mă întreabă: ‘De unde eşti?’. Eu: ‘Din Mexic’, ştii?», afirmă mândră, recunoscând că nu s-a simţit niciodată dispreţuită pentru originile ei într-un oraş care, pentru ea, îmbrăţişează toate culturile.

Cântăreaţa Sofía Reyes, care este pe punctul de a-şi lansa al patrulea album, într-o imagine promoţională cedată de ea. Gara

Acea nouă etapă a vieţii ei a făcut ca ceva să rămână pe drum. Prietenii ei erau cu un deceniu mai mari decât ea, abia a mers la petreceri de quinceañera, la nunţi. «Simt că am sărit peste multe părţi ale adolescenţei mele», reflectează. «Multe evenimente tipice, sociale, de vârstă... mi-a fost dat să nu le trăiesc atât de mult». Acum şi-a găsit locul, cu o majoritate de prieteni care, într-un mod foarte sănătos, nu fac parte din industria muzicală. «Am un grup de prieteni, aproape toţi mexicani. Vorbesc puţin engleză...», râde. «Prietenele mele îmi spun: ‘Nu înţeleg cum intri într-un studio şi nu e nimic, şi dintr-o dată ieşi cu o melodie, poţi să mă inviţi? Vreau să văd procesul ăsta pentru că nu-l înţeleg’. Alta îmi spune: ‘Eu fac nu ştiu ce cu coduri’, iar eu nu înţeleg nimic din asta», se confesează.

Şi cum se simte ca latino-americană în Statele Unite? «Adevărul este că, cu multă mândrie. E o întrebare interesantă pentru că, în realitate, aproape toţi prietenii mei sunt latino-americani, aşa că sunt foarte înconjurată de latino-americani aici. Cred, de asemenea, că Los Angeles este un loc cu oameni din toate părţile lumii şi asta este foarte îmbrăţişat, aşa că simt că trăiesc puţin într-o bulă», recunoaşte. Asta nu înseamnă că nu are aceeaşi teamă ca atâtea alte milioane de latino-americani şi imigranţi din SUA, cu deportări şi expulzări la ordinea zilei. «Simt că sunt în alertă, sunt cam aşa», explică, deschizând larg ochii şi privind în toate părţile. «I-am spus deja echipei mele că, în cel mai rău caz, mă duc în Ciudad de México sau, atenţie, la Madrid, nu se ştie niciodată», avertizează glumind, după ce a subliniat de câteva ori pasiunea ei pentru Spania, care a primit-o de la început. «Mă duc în Ciudad de México», reia, deja mai serioasă. «Simt cum stau lucrurile. Dar da, discutăm despre asta. Încercăm să ne trăim viaţa de zi cu zi şi să ne sprijinim cu toţii, dar dacă începe să nu se mai simtă ca o casă sigură, plec în alt loc, categoric. Cu sufletul frânt, pentru că Los Angeles mi-a dat foarte mult», recunoaşte. Nu este planul ei, dar nu se ştie niciodată: «Stăm cu ochii deschişi».

Sofía Reyes într-o imagine promoţională cedată de ea. "I-am spus deja echipei mele că, în cel mai rău caz, mă duc în Ciudad de México sau, atenţie, la Madrid, nu se ştie niciodată”, avertizează glumind despre noile politici migratorii din Statele Unite. Gara

Între timp, avansează în viaţa personală şi profesională, apropiindu-se de 30 de ani, vârstă în faţa căreia a trăit o anumită criză. A observat că vine cu siguranţă vârsta adultă, iar anul trecut «a fost greu», povesteşte, cu pierderi şi doliu. Cu toate acestea, le înfruntă cu o privire pozitivă: «Aceste doliuri m-au pregătit pentru viaţă. Le văd ca pe nişte cadouri», recunoaşte, dar, desigur, după ce le-a depăşit. «Doliul despărţirii de iubit [presa o asocia cu cântăreţul portorican Pedro Capó], faptul că, dintr-o dată, relaţii mai apropiate, prietenii, nu mai există. Aceste doliuri sunt puternice. Doliul că înainte locuiam cu o prietenă şi acum m-am mutat într-o casă nouă. Bunicii tăi sunt deja bătrâni. Lucruri de genul ăsta», spune. Lucruri de genul ăsta, ale unei fete care a trebuit să crească foarte repede. «Acum sunt mai liniştită, dar da, vin dintr-un vârtej».

În gestionarea acestui haos — călătoriile, familia departe, căutarea unui cerc stabil, o profesie expusă, trecerea publică la vârsta adultă — sănătatea mintală este în joc. Pentru ea este «prioritatea numărul unu». A făcut «mii de cursuri» şi are o psiholoagă de un deceniu la care apelează frecvent. Cunoaşte, de exemplu, cazul Aitanei, care a vorbit deschis despre depresie şi anxietate; vrea să-i vadă documentarul. Există presiunea de a fi o tânără vedetă urmărită de mii de fete a cărei viaţă, fizic, idei şi muzică variază. «Cred că toţi suntem pe acest drum de a căuta să fim cât mai autentici», reflectează. «De multe ori, când eşti în ochii publicului sau ai atâţia ani, de foarte mic, sunt multe schimbări. Asta uneori ia timp şi pot exista anumite presiuni. Şi suntem tot timpul ocupaţi cu a face, a face, a produce, a produce. Unde este acest spaţiu de a te opri şi a spune cum mă simt?». Ştie că, la fel ca şi cu prieteniile, publicul variază şi el. «Pe drum sunt oameni care te vor însoţi şi poate oameni care nu vor mai conecta cu muzica ta, dar vor veni şi alţii noi. Trebuie să accepţi asta şi să renunţi la control».

Sofía Reyes şi Alan Walker la un concert pe care l-au susţinut în luna februarie, într-o fotografie cedată de cântăreaţă.

Presiunea este prezentă şi în cazul marilor succese. Reyes povesteşte că, de exemplu, când în 2018 a explodat hitul ei «1, 2, 3», a fost prea mult: «Nu înţelegeam ce trăiam. În acelaşi timp, treceam printr-o frică foarte mare pentru că nu ştiam care va fi următoarea melodie şi exista o presiune foarte mare: ‘Dar trebuie să fie acum mult mai mare decât 1, 2, 3!’ sau ‘Trebuie să demonstrezi că urmează ceva mai bun’». Avea abia 22 de ani şi s-a simţit pierdută. A trecut un an şi jumătate fără să găsească o piesă, scriind mult şi simţind că nimic nu era valid. «Pentru mine a fost un moment foarte dificil în care am spus: ‘Pentru ce scriu toate aceste cântece şi le las într-un sertar?’. Nu mi-a plăcut». Şi asta se gestionează şi se depăşeşte, a început să-şi piardă frica că o melodie nu va conecta la fel de mult: «Pentru că spui: ‘Nu se întâmplă nimic, următoarea’».

De aceea, acum scrie, practic, ce îi place. În general în spaniolă, uneori în engleză. Balade, care îi plac la nebunie, dar şi muzică de dans şi urbană, ale căror versuri le îngrijeşte mult. O inspiră să iasă, oraşul, «planurile neaşteptate, călătorii ici, călătorii colo, evenimente, să cunoască oameni». «Mă inspiră oamenii cu care ies şi conectez. Şi adevărul este că m-a inspirat foarte mult în toată cariera mea terminarea relaţiilor. Este greu, dar o pun în melodiile mele». Este inspirator să suferi, să ţi se frângă inima? «Da, oamenilor le place să asculte asta», râde. «Este greu, dar da».