"Mi-ar plăcea să am idei noi, dar nu poți uita ce-ți spune muzica", recunoștea recent Riccardo Muti.

Celebrul dirijor italian a criticat, de asemenea, pe colegii săi mai tineri, afirmând că sunt mai interesați de dirijat ca spectacol sportiv decât de adevărul muzical: "Asta este problema astăzi: brațele, spectacolul de la pupitru". Aceste cuvinte au prins sens în timpul finalului Simfoniei a IX-a de Bruckner, în al doilea dintre cele două concerte intense conduse de Teodor Currentzis la Auditoriumul Național din Madrid. Concertul a fost punctul culminant al unui turneu prin Rusia și Spania cu orchestra sa musicAeterna, finanțată de VTB Bank, o entitate rusă sancționată de Uniunea Europeană după invazia Ucrainei.

Tensiunea acumulată de Currentzis în adagio a afectat finalul simfoniei.

Coda celestă a sunat discordant în momentul decisiv în care compozitorul ne invită să privim înapoi cu nostalgie. Instrumentiștii de suflat păreau epuizați după efortul concertului. Aceste citate au fost practic imperceptibile sau au sunat fals, deși Currentzis a regizat un paroxism final care a menținut publicul în tăcere aproape jumătate de minut.

A fost o versiune exagerată a ultimei simfonii a lui Bruckner, plină de soluții muzicale discutabile, cu puțină profunzime expresivă și mult efect.

Dar rezultatul a impresionat publicul, care a izbucnit într-o bucurie după șaptezeci de minute de tăcere și concentrare neobișnuite. Dramaturgia spectacolului era clară. Currentzis atrage constant atenția, cu mișcări și expresii faciale afectate, vizibile, în ciuda lipsei unui podium, la care îl ajută silueta zveltă și aerul mefistofelic. Muzicienii orchestrei se dedică acestei frenezii gestuale cu o mare intensitate fizică și un virtuozitate supraumană. Rezultatul este impresionant, dar nu convingător. Debordează de intensitate și suferință exterioară, dar îi lipsește viața interioară.

Nimeni nu se îndoiește de calitatea dirijorului și a muzicienilor, ai căror nume au fost omise din program.

Currentzis a insuflat intensitate din primele măsuri, ceea ce a redus din puterea ascensiunii. Scherzo a funcționat mai bine cu aura diabolică, deși dirijorul nu a ezitat să adauge accente inutile. În acest caz, contrastul trio-ului a fost ideal, deoarece a menținut toată tensiunea scherzo-ului, dar fără a renunța la caracterul său elfin și mendelssohnian. Cu toate acestea, adagio-ul final a revenit la o reprezentație exagerată, ca și acel interval de nouă care deschide lucrarea la primele viori și pe care Currentzis l-a marcat făcând o cabriolă. Intensitatea a fost din nou antepusă vocii frenetice a dirijorului, care a subliniat fiecare disonanță și a compartimentat fiecare segment muzical mai presus de insinuările compozitorului.

Simfonia a II-a de Gustav Mahler a rezistat mai bine acestor maximalisme în concertul de miercuri.

Dar semnele de identitate au fost aceleași, indiferent dacă regizorul a optat acum pentru o ținută ceva mai informală cu blugi și cizme. O interpretare de mare intensitate alături de excelența ansamblului orchestral, cu violonceluri și contrabasuri proeminente la început. Cu toate acestea, excesul de gesturi, abuzul de decibeli și distanțarea emoțională au fost din nou un impediment. După un Todtenfeier feroce, contrastul andante moderato nu a funcționat ca "stafidele din tort" pe care le dorea Mahler, deși nivelul ansamblului a fost ireproșabil.

Currentzis s-a comportat din nou ca un showman când a intrat timpanistul în a treia mișcare.

Cu toate acestea, de data aceasta a reușit să găsească spiritul Cornului magic al băiatului, care a impregnat și acompaniamentul lui Urlicht în vocea bogată de mezzosoprană a Mariei Barakova. Și lipsea finalul monumental, unde calitatea orchestrei a strălucit din nou în construcția mai multor momente climatice, alături de ansambluri ferme din afara scenei, fără a le uita pe soprana Sofia Tsygankova și pe Corul Ibercámera. Rezultatul nu a fost copleșitor și nici pe departe memorabil, deși a fost cel mai bun dintr-o seară care s-a încheiat cu o ovație asurzitoare și cu aclamarea publicului.

Riccardo Muti își încheie diatriba împotriva tinerilor săi colegi imitând gesturile de durere sau plăcere alături de expresiile de admirație pe care le suscită în rândul spectatorilor:

"Uneori spun: «Oh, e o dinamo». Îmi pare rău, dar o dinamo este ceva ce ai într-o mașină"