În câteva cuvinte
Cartea *Femeie și neagră* de Tsitsi Dangarembga este o colecție de eseuri care explorează experiențele autoarei ca femeie de culoare din Zimbabwe, crescută între două culturi. Dangarembga analizează impactul colonialismului, rasismului și patriarhatului asupra identității sale și a femeilor africane, pledând pentru o revoluție a imaginarului și egalitate discursivă. O perspectivă relevantă asupra colonialismului, identității negre și feminismului african.
„Trăiesc în afara mea”
„Ca un copil adoptat și crescut într-o familie albă, am avut mereu senzația că există ceva acolo unde eu nu eram și unde nu îndrăzneam să intru, dar a cărui existență implica faptul că eu nu puteam exista pe deplin acolo unde eram. Aveam senzația că trăiesc în afara mea”, scrie Tsitsi Dangarembga, în *Femeie și neagră* (Plankton Press, 2024), o carte recent tradusă și publicată în spaniolă. „Identificarea cu mine însămi a devenit imposibilă”, mărturisește, în continuare, scriitoarea și cineasta zimbabwiană, în acest eseu care pornește de la propriile memorii pentru a traversa istoria țării sale, precum și posibilitățile personale și colective în practica unui feminism african.
Conceptul de non-eu străbate aceste texte pentru a explica atât trauma „distanțării” intime, cât și pe cea care afectează identitatea statului Zimbabwe, națiunea sa, segregată sub colonia britanică și rănită de patriarhatul autoritar postcolonial. Dangarembga s-a născut în fosta Rodezie de Sud, în 1959, ceea ce indică faptul că este contemporană cu independențele africane, că cunoaște dublul flagel al machismului european alături de cel al obiceiurilor tradiționale. Este, de asemenea, un semn că știe despre violențele coloniștilor care nu doreau să-și piardă privilegiile în statele cu apartheid (precum propria țară) și despre „ajustările de identitate în fața albului” unor cetățeni care nici ei nu știau dacă pot „exista pe deplin” acolo unde s-au născut. „Prima rană pentru toți cei care suntem clasificați ca „negri” este imperiul… Un adevăr pe care mulți dintre noi – fie că suntem sau nu incluși în această categorie – preferăm să-l evităm”, afirmă Dangarembga.
Fără eufemisme sau complezențe, autoarea romanului *Condiții nervoase* aprofundează natura „imperiului sfâșietor” și pe cea a propriei vieți ca „persoană melanizată” care nu a putut „scăpa de noțiunea de negritudine” în „lumea alb-centrică”. Aceasta, în opinia ei, a fost consolidată cu teoriile rasiale, începând cu Iluminismul, deoarece au oferit o „justificare intelectuală pentru categorizarea” ființelor umane.
„Concentrația de melanină în pielea persoanelor negre era și este un avantaj. A justificat subjugarea noastră constantă chiar și atunci când discursul drepturilor omului germina în vârful puterii mondiale, în Statele Unite, la sfârșitul anilor 1940”, interpretează ea. Și adaugă că, în cazul Africii, „pedeapsa” (pentru a exista și a avea pământuri, dorințe și bogății naturale) „se deghizează în salvare”, deoarece îi transformă în resurse utile pentru puterile coloniale, printr-o educație adaptată la manierele lor. În acest proces de inculturație, scriitoarea include bursele de formare profesională care au determinat familia sa să se mute în metropolă.
> „Concentrația de melanină în pielea persoanelor negre era și este un avantaj. A justificat subjugarea noastră constantă” - Tsitsi Dangarembga
Romanciera – care a studiat cinematografia la Berlin și a fost activă și în dezvoltarea unui mediu feminist de creație cinematografică în țara sa – se referă la „darurile otrăvite” ale colonizatorilor, într-o imagine care nu încetează să fie relevantă dacă ascultăm discursuri actuale precum cel al președintelui francez, Emmanuel Macron, care cere fostelor sale colonii să-i mulțumească.
Cu toate acestea, această genealogie colectivă africană îi servește lui Dangarembga pentru a-și situa relatarea în neliniștea unei fetițe – fiica primei femei universitare din Zimbabwe – care provine din „țara greșită”, într-un loc ciudat, și în momentele premergătoare desprinderii de părinții ei. O face cu frumusețe literară: „Primele zile în Anglia sunt momentul în care încep amintirile mele… există lumină. Nu pot spune dacă această iluminare este reală sau nu, dacă este dâra soarelui subtropical pe nisipul deschis al misiunii din Murewa, unde locuia familia mea, sau lumina bucuriei”.
Când Dangarembga avea doi ani, părinții ei au obținut o bursă pentru a studia la universitate la Londra. Familia a călătorit în Anglia, dar cei doi copii au fost trimiși într-un centru de plasament în Dover, în timp ce părinții lor și-au terminat studiile. „În acea perioadă, eu nu știam că sunt neagră; nici măcar nu știam că sunt femeie”, scrie despre acea etapă a vieții sale. La șase ani, s-a întors cu familia în Zimbabwe și acolo a început următoarea ruptură, într-un loc în care ea și fratele ei afișau maniere de albi, sau „modul de a privi” al englezilor, motiv pentru care colegii lor îi strigau *varungu* („albi”, în shona).
„A scrie îmi confirmă că sunt mai mult decât negritudine și feminitate. A scrie îmi confirmă că sunt”, poate spune Dangarembga, în sfârșit, în *A scrie fiind femeie și neagră*, una dintre cele trei lucrări care alcătuiesc această carte, cu traducerea Cristinei Lizarbe Ruiz și prefața lui Desirée Bela-Lobedde. Există, aici, subiectivitate autentică, o abordare istorică și texte emoționante care ne permit să vedem, cel puțin, oamenii din acel colț al continentului pe care, de departe, tindem să-l situăm în umbra marelui frate sud-african.
Ca „non-persoană”, susține autoarea, care a fost finalistă a prestigiosului Booker Prize 2020, „bucuria mă evita (…) Stările pozitive trebuiau să fie intense, cum ar fi rostogolirea pe dealurile din Dover, lucru pe care obișnuiam să-l fac cu fratele meu, sau să mi se spună că fratele meu și cu mine vom lua trenul spre Londra pentru a ne vizita părinții, pentru ca eu să pot experimenta o senzație reală că se întâmplă ceva”.
„Degradarea umanității femeilor africane”
În cea de-a doua lucrare din acest grup de eseuri, *Femeie, neagră și supereroina feministă neagră*, este foarte interesantă analiza sa despre „degradarea umanității femeilor africane”. Ea trasează, în acest punct, intersecția dintre drama colonială și returnarea atribuțiilor asupra femeii autorităților tribale tradiționale masculine, pe lângă paradoxurile spațiului de semnificație publică („ale agendelor de dezvoltare”) și practicile private permise în comunitatea unei femei feministe zimbabwiene. „A fi feministă prin convingere fiind femeie și neagră, spre deosebire de o feministă de profesie sau de ONG, implică a trăi constant la limita supraviețuirii. Mediile noastre nu ne susțin existența”, declară ea.
Există, de asemenea, o explicație valoroasă despre „gradele și localizările puterii feminine”, în patriarhatul tradițional, conform sistemelor de rudenie, sau transmisă prin descendență mediumilor spirituali. În același timp, Dangarembga disecă condiționările de clasă în societatea postcolonială, în care clasele de mijloc amortizează furia celor deposedați, iar problemele comunitare pot fi interferate de ceea ce inculcă „multele secte religioase cvasi-creștine care tind să apară în țară”.
În capitolul dedicat *Descolonizării ca revoluție a imaginației*, autoarea abordează înlocuirea conținuturilor mentale ale „proiectului colonial”, astfel încât „corpurile strămutate să aibă acces la strămutarea lor și la reconversia lor”, pentru a înceta să mai fie „subiecți cu drepturi depline”. Astfel, ea subliniază ambivalența bazată pe propria experiență ca cetățean european și african: „Era perfect posibil să te concepi ca pe cineva cuprins într-un cadru de albitate care conferea inferioritate, precum și ca un individ deplin în propriile cercuri comunitare”.
Astăzi se poate gândi la descolonizare, în opinia sa, doar ținând cont de faptul că „suferința” africanilor „este echivalentul metafizic al unui membru fantomă”.
În cele din urmă, Dangarembga ne provoacă prin cuvintele ei pe aceștia care suntem incluși în „colectivul eu al societății albe”. „Persoanele cu mai puțină melanină se simt rușinate de comportamentul strămoșilor lor, așa că se tem de ceea ce le trezește acel sentiment de vinovăție. Corpul persoanei melanizate întruchipează această vinovăție”, scrie ea. Este modul ei de a avertiza împotriva „pariului de viitor” care menține „structurile de antreprenoriat social și economic care subjugă oamenii din Africa”.
Scriitoarea din Zimbabwe pledează, așadar, pentru revoluționarea imaginarului, aducând „la conștiință produsele discursive ale celor care au fost retrogradați la statutul subiectiv de non-eu colonial”. Pentru „egalitatea discursivă”.
