În câteva cuvinte
«Un funeral de locos» este un remake spaniol al comediei britanice «Un funeral de moarte». Articolul analizează filmul, subliniind dificultatea de a recrea succesul comediei originale, în special în ceea ce privește ritmul și timing-ul comic. Deși remake-ul a avut succes la public, criticul observă diferențe subtile în tempo care afectează calitatea comică comparativ cu originalul. Articolul ridică, de asemenea, întrebări despre tendința industriei cinematografice spaniole de a se baza pe remake-uri, sugerând că ar trebui să se concentreze mai mult pe crearea de opere originale.
Filmul este atât de imprevizibil și minunat încât cineva poate copia aproape cadru cu cadru o capodoperă, iar copia să nu aibă măreția originalului; să facă un remake fundamental fidel și să îl strice din cauza a una și o mie de lucruri. Cu «Un funeral de locos», în esență, același film ca «Un funeral de muerte», scris de Dean Craig și regizat de Frank Oz în 2007, Manuel Gómez Pereira și adaptatoarea Yolanda García Serrano nu l-au stricat. Există doar o mână de schimbări, și nu esențiale, ceea ce l-a condus în aceste zile de la premiera sa, sprijinit pe un grup de actori comici buni, la un mare succes de public. Cu toate acestea, în ciuda copiei, există distincții notabile. Și câteva reflecții despre arta nu atât de nobilă a remake-ului.
Mai multe informații
Cu ecouri ale comediilor de la Ealing, deși cu un strop de scatologie și de notabilă incorectitudine politică, Craig a scris un film minunat care, neconvertindu-se într-un clasic modern, a dat naștere unui (prost) prim remake american în 2010, și acum acestei versiuni spaniole regizate de veteranul Manuel Gómez Pereira, fără un succes de foarte mult timp, dar care la începuturi a fost omul care pentru o vreme nu a greșit niciodată, înșirând o serie de cinci comedii excelente, culminând cu «El amor perjudica seriamente la salud».
După cum a făcut deja Oz în original, Gómez Pereira menține bine distanțele în grația fizică, fără a sublinia gagul vizual cu prim-planuri care să tulbure punerea în scenă curată. În orice caz, deși în general majoritatea relatării decurge în același mod ca în filmul lui Oz, două secvențe exemplifică dificultatea tempo-ului comediei, și ceea ce separă, după cum spune Quentin Tarantino despre arta montajului, „o mizerie grosolană de un ritm orgasmic”.
În tempo — cât timp le ia interpreților să își răspundă unii altora și numărul de cadre dintr-un plan până la următoarea tăietură de montaj — se ascunde o bună parte din secretul comediilor, și trebuie doar să verificăm prima secvență pentru a vedea că, fiind practic identice, sunt diferite: o singură frază, „cine este?”, pronunțată de Matthew Macfadyen fără intenția de a se face amuzant, provoacă un hohot de râs în versiunea din 2007; cea a lui Gómez Pereira, în schimb, trebuie să apeleze la un gag dublu (scos din remake-ul american) pentru a desăvârși grația secvenței, și o face, de asemenea, pe o cale mult mai grosolană.
Al doilea moment, în principiu identic, dar care se dovedește a fi diferit din cauza tempo-ului, se produce în momentul în care fiul interpretat de Quim Gutiérrez își dă seama de secretul tatălui său. Oz o face cu o serie de planuri succesive ale decorului biroului, intercalate cu chipul lui Macfadyen aproape fără gest, doar cu gura întredeschisă. Această succesiune de planuri, marcate și de ritmul muzicii, sunt magistrale în tempo-ul lor; în versiunea spaniolă, în schimb, abia atinge acea grație pur cinematografică.
De ceva timp încoace, puțin mai mult de un deceniu, europenii și latino-americanii s-au dedicat să facă ceea ce au făcut întotdeauna cei de la Hollywood: să apeleze la ușurință prin remake-uri mai mult sau mai puțin copiate ale filmelor străine. În Spania, care și-a exportat și originalele în alte locuri, s-au realizat deja câteva cu acest model, și unele au fost mari succese, începând cu prima parte din «Padre no hay más que uno» și terminând cu «Un funeral de locos». Dar cinematografia spaniolă ar face bine să reflecteze dacă acesta este drumul, nu atât pentru câștigurile economice, cât pentru sănătatea industriei și, cum să nu, pentru arta de a face filme. Până la urmă, o bună parte dintre cei care au umplut sălile în aceste zile cu filmul lui Gómez Pereira îl au la dispoziție pe cel al lui Oz pe Canal TCM.
După succesul mondial al lui Rufufú (1958), de Mario Monicelli, bunicii cinematografici ai producătorilor actuali precum María Luisa Gutiérrez, de la Bowfinger, responsabilă de «Un funeral de locos», s-au lansat să încerce succese în această linie. Cel mai important dintre toți, Pedro Masó, un mare al filmului popular, a co-scris și a produs o capodoperă în această linie, deși total originală, regizată de José María Forqué. Era «Atraco a las tres». Iată o altă posibilă linie de acțiune.
Mai multe informații
Citește aici toate recenziile de film
Notă: în aceste zile s-a vorbit mult în rețele și mass-media despre două detalii urâte ale filmului «Un funeral de locos». Dublajul ciudat al unuia dintre actori, Santi Ugalde, căruia i s-a schimbat o parte fundamentală a interpretării sale. Și faptul de neînțeles că Belén Rueda, de 60 de ani, joacă rolul mamei lui Ernesto Alterio, de 55 de ani. Sunt, cu siguranță, decizii discutabile, dar care abia afectează ceea ce ar trebui să fie o critică de film. Sunt aspecte, să spunem, minore, care nu fac ca un film să fie mai bun sau mai rău. De fapt, majoritatea publicului său țintă nici nu și-a dat seama de niciunul dintre cele două amănunte.
Un funeral de locos
- Direcția: Manuel Gómez Pereira.
- Interpreți: Quim Gutiérrez, Ernesto Alterio, Inma Cuesta, Secun de la Rosa.
- Gen: comedie. Spania, 2025.
- Durata: 97 minute.
- Premiera: 11 aprilie.
