Orice societate solid constituită trebuie să se confrunte cu teme, fapte și situații care nu au un răspuns ușor, fie din cauza complexității naturii lor, fie pentru că implică drepturi care sunt sau rămân în conflict.

Care ar trebui să prevaleze? În ultimele zile, odată cu anunțul publicării cărții "Ura", scrisă de Luisgé Martín, a izbucnit polemica.

Este deja de notorietate publică faptul că această carte încearcă să exploreze cazul lui José Bretón, care, pe 8 octombrie 2011, și-a ucis cei doi copii mici, Ruth și José, arzându-le apoi trupurile pentru a evita să fie descoperit, dar fiind foarte conștient de durerea pe care moartea lor o va provoca mamei lor, Ruth Ortiz, aflată în proces de separare de soțul ei. Un caz care ne-a înghețat sângele. Vă puteți imagina un act mai atroce? Dacă îmi amintesc bine, cazul Bretón a fost cel care a declanșat discuția despre violența vicariantă ca o formă perversă și crudă a violenței de gen.

Dar, odată depășită stupoarea inițială, întrebarea pe care ne-am pus-o cu toții, și ne-o punem și acum, în acest caz și în altele similare, pentru că, din păcate, ele continuă să se producă, este: ce se întâmplă în mintea unor bărbați capabili să nutrească o entropie emoțională de o asemenea magnitudine încât să-i determine să se comporte cu cea mai mare indiferență față de suferința celuilalt, chiar și atunci când celălalt este cineva din propriul sânge? Aș spune că, dincolo de greșelile cărții în cauză, asupra căreia voi reveni, trebuie să aprofundăm întrebarea și motivele care o suscită pentru a găsi răspunsurile necesare (și care nu se află în absurdul banalității răului la care recurge în mod nereflectat autorul). Pentru că nu este suficient să protejăm victimele. Pentru a preveni ca ele să devină victime – și aceasta este sarcina prioritară – trebuie să abordăm problema de la rădăcină, iar rădăcina se află, în majoritatea cazurilor, în bărbați furioși și resentimentari, cu sentimente anormale atât de tulburătoare încât îi conduc la patologii extreme ale comportamentului lor. De ce fac ceea ce fac?

A da glas criminalului, cu scopul de a ne apropia cât mai mult de acest întuneric, aduce cu sine o nouă durere pentru victimă, obligată într-un fel sau altul să retrăiască cele întâmplate.

Trebuie să intrăm în acest întuneric, același și mereu diferit.

Acum, a da glas criminalului, cu scopul de a ne apropia cât mai mult de acest întuneric, aduce cu sine o nouă durere pentru victimă, obligată într-un fel sau altul să retrăiască cele întâmplate. Este ca o revenire a violenței exercitate, victima redevine victimă și resimte totul din nou. Nu este suficient ceea ce a suferit deja? Declarațiile lui Ruth Ortiz în scrisoarea pe care a trimis-o presei nu lasă loc de îndoială: "Nu putem da glas criminalilor". Mai mult, după ce am citit cartea (în prepublicarea făcută de editura Anagrama), impresia dominantă este că "entuziasmul" cu care Bretón a răspuns propunerii lui Luisgé Martín de a colabora la reconstrucția faptelor a avut ca scop să-i provoace lui Ruth Ortiz o nouă suferință psihologică și morală, extinzând sfera urii asupra familiei sale. Neîndemânarea autorului în tratamentul narativ acordat mamei copiilor pe parcursul cărții nu este demnă de un scriitor care își cunoaște meseria și, în opinia mea, această neîndemânare a complicat mult lucrurile care ar fi putut fi gestionate altfel.

În orice caz, verdictul de a nu da glas criminalului, un verdict pe care feminismul și l-a asumat, nu poate fi impus în mod autoritar, fără a ține cont de drepturile încălcate și de repercusiunile acestuia. Așa a considerat și instanța de fond numărul 39 din Barcelona, care a respins cererea de a opri publicarea cărții. Ceea ce s-a întâmplat îmi amintește de regizorul Claude Lanzmann, care a lansat anatema sa, considerând vinovat de colaboraționism pe oricine ar fi abordat nazismul ca temă literară sau cinematografică. Nu i-a folosit la mare lucru, căci Holocaustul a devenit, cu trecerea timpului, un filon comercial nesecat (vezi Industria Holocaustului. Reflecții asupra exploatării suferinței evreiești, de istoricul Norman Finkelstein). Ceea ce vreau să spun este că dreptului legitim al victimelor de a se proteja de și mai multă durere în viața lor i se opune dreptul societății de a fi informată cât mai complet posibil despre infracțiunile de natură misogină care dezvăluie o ostilitate bolnăvicioasă și recurentă împotriva femeilor.

Se pare că, dincolo de ceea ce este stabilit prin lege, sunt două imperative în conflict. Și cert este că eliminarea criminalului din lumea noastră, făcându-l invizibil, nu a servit până acum la corectarea problemei. În realitate, nu putem prezice comportamentul bărbaților, dar trebuie să luăm în considerare faptul că ceea ce s-a întâmplat deja se poate repeta, ceea ce ne obligă să ne revizuim codurile de acțiune ori de câte ori este necesar.

În ultimii ani, nu au fost puține cazurile de paricid în presă: copii înjunghiați, împușcați, otrăviți într-un hotel sau în propria casă de către părinții lor sau chiar de către mamele lor (primii, adesea, după procese de separare sau de divorț; cele din urmă, din cauza unui dezechilibru mental). În cazul lui Bretón, a existat un plus de calcul (câte ore ar fi durat ca cele două corpuri mici să fie reduse la cenușă?) care ne confruntă cu o premeditare fără atenuare. Important este că ceea ce s-a întâmplat nu afectează doar medicina psihiatrică sau dreptul penal, ci este o cunoaștere relevantă pentru societate în ansamblul ei și în toate dimensiunile sale.

Extirpând criminalul din lumea noastră, condamnând publicarea unei cărți, reducând la tăcere o mărturie sau o interpretare care ne este vitală, atrofiem reflecția și reducem oportunitatea de a corecta ceea ce poate fi corectat. Iată, în opinia mea, conflictul cu care ne confruntăm. Soluțiile care pot fi găsite trebuie să fie rezultatul unei dezbateri argumentate a ideilor și drepturilor în joc și nu consecința fricii de a ne confrunta cu oglinda propriei noastre inumanități.