Mario Vargas Llosa în 2003. Miguel Gener

Mario Vargas Llosa a spus odată că în tinerețe visa să fie scriitor francez. Ei bine, dacă ar trebui să rezum astăzi unui cititor francez ce a însemnat Vargas Llosa în cultura noastră, aș spune următoarele: o încrucișare între Gustave Flaubert și Victor Hugo. De la Flaubert, Vargas Llosa poseda disciplina obsesivă și sofisticarea formală extremă (pe care a combinat-o cu cea a lui William Faulkner, făcând adunările și scăderile, scriitorul său preferat); de la Victor Hugo, ambiția descompunală și prezența publică copleșitoare. Cert este însă că este foarte dificil să ne dăm seama acum de anvergura acestui om care tocmai a decedat la Lima, la vârsta de 89 de ani.

În realitate, cea mai simplă modalitate de a face acest lucru, și poate cea mai exactă, este să facem o recapitulare elementară: la 26 de ani, Vargas Llosa a publicat Orașul și câinii; la 30 de ani, Casa verde; la 33 de ani, Conversație în Catedrală. Asta înseamnă că, dacă Vargas Llosa ar fi murit la mai puțin de 35 de ani, imediat după publicarea ultimei dintre aceste trei capodopere, nu ar fi existat altă soluție decât să-l considerăm unul dintre cei mai buni romancieri ai limbii noastre.

Problema – problema pentru scriitorii care venim după el, desigur, marea majoritate dintre noi părând mici pitici lângă el – este că mai târziu a publicat lucruri precum Mătușa Julia și condeierul, precum Războiul sfârșitului lumii sau precum Sărbătoarea Țapului, romane care sunt la nivelul primelor pe care le-a publicat, sau aproape. Mai mult, problema este că, atunci când Vargas Llosa părea un romancier minor, în realitate era un romancier major, mai ales dacă este comparat cu ceilalți romancieri din epoca sa: citiți Istoria lui Mayta, de exemplu, sau Ispravile fetei nesăbuite, și veți înțelege despre ce vorbesc.

Pe scurt: este foarte greu să găsești un romancier al limbii noastre – sau un romancier pur și simplu – care să fi scris un ansamblu de romane precum cel pe care l-a scris Vargas Llosa. Ceea ce tocmai am scris este esențialul; tot restul este aproape anecdotic.

Este un fapt că, deși a fost în primul rând romancier, Vargas Llosa a fost și multe alte lucruri; printre ele, un mare eseist literar. Este o fațetă a operei sale mult mai puțin cunoscută decât altele, dar cert este că, cu excepția poate a lui Milan Kundera, niciun romancier nu a elaborat în ultimele decenii o teorie atât de coerentă, puternică și persuasivă despre roman și despre munca romancierului; cărțile despre García Márquez, Flaubert sau Victor Hugo, sau eseurile cuprinse în Adevărul minciunilor sau în diversele volume din Împotriva vântului și a valurilor (chiar și o mică carte cu aspect anecdotic precum Scrisori către un tânăr romancier) îți dau chef să aprobi maxima care asigură, poate pe nedrept, că în realitate cei mai buni critici literari sunt chiar creatorii.

De altfel, nu există nicio îndoială că, mai ales în ultimii săi ani, Vargas Llosa public – Vargas Llosa politic – l-a eclipsat pe Vargas Llosa creator, așa cum i s-a întâmplat într-un fel și lui Victor Hugo; este regretabil, dar și natural: pentru anumite persoane, era mai satisfăcător – și desigur mai ușor – să abomine de Vargas Llosa pentru nu știu ce opinie mai mult sau mai puțin nefericită decât să citească cele aproape 700 de pagini din Conversație în Catedrală, sau pur și simplu cele peste 300 din Apelul tribului, ultimul său mare eseu politic, dedicat examinării operei gânditorilor care l-au influențat cel mai mult, de la Adam Smith la Isaiah Berlin, trecând prin Ortega y Gasset sau Karl Popper. Dar, dacă ar fi citit fără prejudecăți această ultimă carte, unii dintre detractorii săi grăbiți ar fi observat că Vargas Llosa era în multe sensuri mult mai progresist decât mulți care se numesc pe sine progresiști, și mai ales că era înainte de toate un democrat radical, ceea ce ar trebui să fie orice democrat.

Și, dacă acele persoane ar fi citit opera lui Vargas Llosa de la început până la sfârșit – una dintre cele mai gratificante experiențe în care se poate îmbarca un cititor al limbii noastre –, și-ar fi dat seama că, dincolo de succesele și erorile pe care le-a comis, ca intelectual Vargas Llosa ar putea fi perfect definit cu cuvintele pe care Lionel Trilling le-a folosit pentru a-l defini pe George Orwell: era „un om virtuos”.

Îmi amintesc în acest sens ultima oară când l-am văzut, în casa lui din Madrid, în compania prietenului meu Héctor Abad Faciolince. Am petrecut după-amiaza vorbind despre literatură, iar la un moment dat Mario ne-a arătat un exemplar din prima ediție a romanului Madame Bovary, romanul său fetiș, cel care, după propria mărturisire, l-a transformat în scriitorul care a fost; spre sfârșit, inevitabil, am vorbit despre politică. Atunci Héctor i-a pus o întrebare pe care eu nu aș fi îndrăznit niciodată să i-o pun, mai ales la acea etapă a vieții sale. „Mario”, i-a spus Héctor, „nu crezi că criticile brutale și nedrepte pe care le-ai primit de la stânga latino-americană pentru îndepărtarea ta de Cuba lui Castro și de comunism te-au făcut să te apropii prea mult de dreapta?”. Răspunsul lui Vargas Llosa a fost un exemplu perfect al probității sale intelectuale: „S-ar putea”, a spus el.

Dar toate acestea în fond sunt fleacuri. Puțini își mai amintesc astăzi ce se întâmpla în Franța lui Flaubert și Victor Hugo, și cu atât mai puțin de cine o guverna, dar cu toții continuăm să citim Madame Bovary și Mizerabilii; puțini își vor mai aminti într-un viitor apropiat ce se întâmplă acum în America Latină sau în Spania, și cu atât mai puțin de cine le guvernează, dar timp de mulți ani vom continua să citim Orașul și câinii sau Casa verde. Cel puțin în spațiul limbii noastre, va trece mult timp până când se va naște, dacă se va naște, un scriitor la fel de mare ca Vargas Llosa: atât de mare și atât de bogat în aventură.