Există expoziții care funcționează ca niște biblioteci, din acelea care se joacă de-a ascunsul pe hărți ale intimității în cărți sau pe pereți, prin adnotări pe margini. Ceva asemănător se întâmplă în expoziția Laiei Estruch de la Muzeul Reina Sofía. Este plină de adnotări discrete, ascunse la marginile spațiului și însoțite de tăceri și evocări. Instalațiile de aici desenează tuneluri și galerii în timp. Există un gest auditiv chiar și atunci când nu se aude nimic, ca și cum acea scriere de pe marginile cărților s-ar transforma într-o formă de vânt care transportă vocea ce citește. Cheia este în corp.

Cel al acestei artiste barceloneze de 43 de ani ascultă și traduce. Este o structură cu potențial artistic, un element sculptural. În lucrările sale, testează sonoritatea umană dintr-un punct de vedere corporal și cultural, evidențiind acele sunete și zgomote care fac parte din memoria noastră sonoră, dar și pe cele pe care le credem imposibil de articulat. O oralitate care extinde intensități, înălțimi și timbre. O face în această expoziție, care reunește întreaga sa producție într-o singură mostră intitulată Hello Everyone. Sunt primele două cuvinte ale uneia dintre primele sale performance-uri, o declarație de intenții ironică despre cum să-și găsească vocea ca artistă, numită Jingle (2011), pe care a realizat-o după perioada petrecută la Union Cooper, în New York, într-unul dintre schimburile propuse când studia Arte Plastice la Barcelona. Era 2010 și la universitatea catalană nu exista o disciplină unică de performance.

Mai multe lucrări din seria 'Kite', de Laia Estruch.

Această ușă a deschis-o în afara țării, după ce a studiat artiști care abordează sculptura din perspectiva gestului, într-un mod deschis și experimental. Printre profesoarele sale, Sharon Hayes, care în 2012 a ocupat aceleași săli ale Reina Sofía cu expoziția «Habla» («Vorbește»), apare acum plină de corespondențe: ambele lucrări sunt acte de «traducere orală», ambele expoziții intră în dimensiunea «imaginarului» și ambele artiste explorează relațiile tensionate dintre istorie, politică și limbaj, descâlcind mecanismele narative și simbolice cu care se construiește imaginarul colectiv. Este primul moment emoționant dintre altele care adaugă intensitate acestei expoziții, prima din etapa lui Manuel Segade ca director, însoțit de curatorii Max Andrews și Mariana Canepa, cunoscuți ca Latitudes, din aceeași generație. O schimbare de ștafetă pe care o vom vedea, de asemenea, în expozițiile viitoare și care vorbește despre un alt tip de ascultare: ceea ce sună departe și aproape simultan.

Sunt doar două săli separate de un perete despărțitor, dar ceea ce este adunat acolo pare un oraș: canale, arcuri, bolți, pasaje subterane, depozite, străzi și ascunzători. Distribuția lucrărilor în sală este capricioasă și liberă în același timp, și dezarmează idei și concepte despre ceea ce se consideră sunet, instalație sau sculptură. Și, în special, performance. Între diferitele formate se stabilește o tensiune care se autoalimentează și care adaugă straturi de lectură. Sunt imagini potențiale care propun un mod de a vedea, o posibilitate și o poziție. Fiecare element sculptural este prezentat împreună cu elemente sonore, cum ar fi înregistrări ale performance-urilor și compoziții muzicale originale. În plus, o instalație creată special pentru expoziție remixează lucrările sale vocale, constituindu-se ca banda sonoră multicanal a Hello Everyone, în timp ce un compendiu de videoclipuri servește drept trailer pentru toate piesele expuse. Laia Estruch spune că vocea este pentru ea un alt corp, cel mai performativ pe care îl cunoaște, deoarece se naște și moare cu fiecare expirație. Dacă există ceva care îi traversează întreaga producție, este tocmai acest aspect: un corp spiritual care scoate la iveală vocile pe care nu le cunoaștem.

Laia Estruch spune că vocea este pentru ea un alt corp, cel mai performativ pe care îl cunoaște, deoarece se naște și moare cu fiecare expirație.

Lucrările sale sunt aproape de o așteptare care caută un timp mai arhaic și personal. Un timp schimbător. Cei 35 de metri de pânză care compuneau Trena (2023-2025), gândită pentru Sala Ovală a MNAC din Barcelona, sunt acum un pod, o perdea, niște copertine și niște ranițe. Residua (2022) cuprinde două sculpturi metalice sinuoase care amintesc de toboganele dintr-un parc de joacă, marcate pe suprafață cu numere, litere și simboluri. Interacționând cu ea, artista explorează cum se adaptează la mișcările corpului și vocii sale și, în consecință, cum reacționează la calitățile sale anatomice și la timbrul său. Iar în seria Kite (2022-24), investighează interacțiunea dintre curenții naturali ai vântului și fluxurile de aer produse de vocea umană.

'Moat III', de Laia Estruch, în expoziția de la Reina Sofía.

Potențialul acustic și expresiv al vocii în apă poate fi auzit în Crol (2019), unde artista înoată în timp ce recită versuri și experimentează cu tehnici vocale extinse precum «cant redoblat», un vibrato gutural tipic cântecelor tradiționale ibizene, Sibina (2019), formată din trei sculpturi de oțel în formă de adăpători pentru vite, plină de cântece proprii și vorbite, pe lângă stropiri, înghițituri și gargarisme și Sirena (2021), în colaborare cu scriitoarea Irene Solà, care pun sub semnul întrebării reprezentarea tragică a vocii feminine a sirenei care își schimbă vocea pentru picioare umane, respingând povestea pentru a sublinia capacitatea vocii atât pentru împuternicire, cât și pentru vulnerabilitate.

Mă opresc un moment la acest cuvânt, deoarece vulnerabilul în expoziție nu doar se verbalizează, ci se celebrează. Nu-mi pot imagina nimic mai onest de atât. Un alt succes care se traduce în lucrări ce funcționează ca o «stație de trecere» până la următoarea lor transformare în altceva. Dar, mai presus de toate, artista propune antrenarea ascultării. O ascultare activă și, prin urmare, politică: acordarea atenției la sonor, nu ca disciplină unică, ci pentru a adăuga un punct de sprijin, ca un baston, pentru a putea privi, percepe și asculta din nou mai bine. Ce înseamnă mai bine? Diferit și cu distanță. Aceeași distanță pe care ne-o oferă o călătorie și întoarcerea sa. Cea a Laiei Estruch pentru a reveni iar și iar.

‘Laia Estruch. Hello Everyone’. Muzeul Reina Sofía. Madrid. Până la 1 septembrie.