Un bărbat a suferit amputarea unui picior după ce a fost lovit de o mașină într-o parcare

Un bărbat de 64 de ani a suferit pe 24 februarie un accident într-o parcare, în care un autoturism de teren l-a lovit din spate, provocând amputarea totală a unui picior și parțială a celuilalt. Un moment traumatizant în care victima a trecut de la a scoate liniștit lucruri din portbagaj, la a fi lovită sălbatic. Surse medicale confirmă că reimplantarea membrelor nu este posibilă și acum se deschide un orizont nou și neașteptat în viața acestui pacient. Spitalul La Paz, la care a fost transferat, are un program special de însoțire a persoanelor cu amputație, în care psihologi și psihiatri ajută pacientul și familia acestuia în această nouă etapă. „Pierderea unui membru are și un proces de doliu”, asigură Ana Hospital Moreno, psiholog clinician al acestui program. „Îi ajutăm să știe că, deși au pierdut o parte a corpului lor, rămân ei înșiși”, adaugă ea.

Dar acest doliu nu se desfășoară întotdeauna așa cum indică manualele. Împreună cu colega sa psihiatru Ángela Palao, expertă în psiho-oncologie și durere cronică, Hospital se ocupă, în multe ocazii, de a însoți chirurgii atunci când dau vestea pierderii unui membru. Ambele vorbesc despre munca lor zilnică, fără a se referi la un caz specific. „Primul lucru este o stare de șoc în care anticiparea a tot ce se va întâmpla nu prea ajută la nimic, a vorbi despre proteze sau despre reabilitare într-o primă conversație nu prea ajută, important este să situezi pacientul în fiecare moment”, subliniază Hospital. Cele două specialiste subliniază că, uneori, cea mai mare parte a atenției lor nu se acordă în acele prime momente, ci câteva luni mai târziu, când trebuie să se adapteze la noua lor viață, să facă lucrări acasă sau să se adapteze la o proteză.

Specialiștii văd zilnic unul sau doi pacienți noi care au suferit o amputație, mulți dintre ei victime ale accidentelor de circulație, cea mai traumatizantă situație, deoarece nu a existat o muncă prealabilă de acceptare, așa cum a putut exista în cazuri de cancer, de exemplu. „În multe ocazii, în plus, sunt oameni tineri. Un tip care este într-o intersecție giratorie, trece o mașină și îl lasă fără braț”, explică Palao. În acel prim moment se amestecă multe emoții și toate sunt valabile. Furie, dorință pentru membrul pierdut, anxietate... Și o întrebare care apare adesea: „De ce mie?”. „Creierul tinde să caute răspunsuri care uneori nu există”, subliniază Palao.

Vârsta influențează, de asemenea, preocupările și traiectoria personală pe care o va experimenta fiecare persoană amputată. „Momentul ciclului vital influențează, pentru cineva tânăr este importantă imaginea corporală, deoarece pentru el interacțiunile sociale au mai multă relevanță, chiar se va expune din nou relațiilor de cuplu, are o altă proiecție de viitor. O persoană mai în vârstă se gândește în general mai mult la autonomia sa, în plus a avut mai multe experiențe în viață, a putut suferi alte pierderi și este un alt mod de a o aborda”, detaliază Palao.

Influențează în recuperare ce extremitate este amputată? În general, da, dar depinde foarte mult de fiecare pacient. César Casado este chirurg specialist în reimplantări la La Paz și, în experiența sa, a văzut tot spectrul de reacții. „Sunt oameni cărora le este foarte greu să piardă o bucată de deget sau de ureche și, cu toate acestea, alții tolerează bine faptul că le-au fost amputate picioarele, deoarece se adaptează foarte bine la proteze. În fiecare zi ne întâlnim cu zeci de persoane amputate și nici măcar nu ne dăm seama”, subliniază el. „Cel mai dificil este de obicei să pierzi mâna dominantă, deoarece este ceea ce îți amintește cel mai mult zilnic de pierdere, este extremitatea de care ai cea mai mare nevoie și, în plus, mâinile sunt foarte prezente la nivel cerebral”, indică Hospital, psihologul clinic.

În termeni strict chirurgicali, Casado explică că reimplantarea unui picior nu implică mai multă dificultate decât o altă extremitate, dar că atunci când se reunesc segmente foarte largi ale corpului, există riscuri precum o ischemie —lipsa fluxului sanguin— sau de obicei au nevoie de mult mai multe intervenții chirurgicale în lunile următoare. „Riști să transformi pe cineva într-un pacient cronic din încăpățânare ca medic, când alternativa cu proteze și reabilitare este relativ bună și se recuperează funcționalitatea”, subliniază medicul. Specialistul nu a participat la îngrijirea rănitului în accidentul de la sfârșitul lunii februarie din Madrid, dar subliniază că amputațiile cauzate de o situație catastrofală, cum ar fi o coliziune precum cea suferită, sunt de obicei imposibile din cauza stării în care rămân extremitățile.

Hospital și Palao atrag atenția asupra unui factor important de recuperare: mediul pacientului. „Mediul ne ajută foarte mult să cunoaștem pacientul, să știm dacă este o persoană căreia îi place să știe toate informațiile sau nu, cum a făcut față altor situații complicate și dacă este predispus la anxietate, de exemplu”, explică Hospital. Palao face un apel la încrederea în persoanele afectate: „Cea mai mare parte a oamenilor au resurse proprii pentru a face față acestor situații, și cea mai mare parte a familiilor au resurse emoționale pentru a-i însoți. Trebuie să avem încredere în oameni și în instrumentele lor”.