
În câteva cuvinte
Andaluzia înregistrează cele mai mari rate de sărăcie și excluziune socială din Spania, situația fiind deosebit de dificilă pentru mamele singure. Acestea se confruntă cu locuri de muncă precare, salarii mici și dificultăți în acoperirea costurilor de trai și îngrijire a copiilor, în ciuda existenței unor ajutoare sociale. Poveștile personale ale unor mame imigrante sau locale subliniază reziliența, dar și nevoia urgentă de politici de sprijin mai eficiente și de o rețea socială consolidată pentru a combate sărăcia care, în regiune, afectează în mod disproporționat femeile.
“Spania nu este pentru cei slabi”. Aceasta este concluzia la care a ajuns Triana, o nicaraguancă divorțată de 40 de ani, venită în Sevilla în 2022 pentru a încerca să ofere un viitor mai bun celor doi copii ai săi, acum în vârstă de 12 și 16 ani. Afirmația ei nu are sens doar pentru că în acest timp nu a reușit să găsească un loc de muncă stabil. Sau pentru că a trebuit să accepte joburi precare și, de multe ori, la negru, care abia îi ajung pentru a plăti chiria de 300 de euro pe care o împarte cu fostul partener și cheltuielile copiilor, unul dintre ei având o boală neurologică.
Triana, în condiția sa de femeie și mamă singură, se confruntă cu dificultăți mai mari decât alte familii aflate în risc de sărăcie, dar care nu sunt monoparentale. O discrepanță care în Andaluzia este mai accentuată decât media națională și care nu reușește să se reducă, așa cum subliniază ONG-ul Save the Children.
În Spania, rata AROPE a riscului de sărăcie este de 25,8%, cu 9,8 puncte sub cea din Andaluzia, care conduce clasamentul cu 35,6% și, de asemenea, pe cel al riscului de sărăcie extremă (29,2%, față de 19,7% media națională), conform recentei Anchete privind Condițiile de Viață (ECV) a INE (Institutul Național de Statistică). Această situație, așa cum denunță Save The Children, se agravează în cazul gospodăriilor monoparentale, care în Spania reprezintă 81%, conform ultimei Anchete privind Gospodăriile a INE din 2020.
În comunitatea autonomă Andaluzia, rata sărăciei severe în gospodăriile cu o mamă și unul sau mai mulți copii dependenți în întreținere s-a redus cu 15,17 puncte (de la 35,43% în 2023, la 20,26% în 2024), dar femeile continuă să fie expuse unei precarități și sărăcii mai mari la locul de muncă. “Avem locuri de muncă mult mai precare, ceea ce implică salarii mai mici și, dacă este vorba de mame singure cu copii, trebuie să găsească un loc de muncă care să le permită apoi să fie cu ei sau să găsească pe cineva care să îi îngrijească. Sunt factori care fac ca, din păcate, sărăcia să aibă chip de femeie”, indică Marta Bosquet, fostă președintă a Parlamentului andaluz și membră în consiliul de administrație al acestui ONG.
Acest chip este cel al Trianei, dar și cel al lui Mari Ángeles, de 34 de ani, care are custodia totală a fiicei sale de 11 ani, de când aceasta avea două luni și ea a fugit de un soț abuziv. Acum un an a fost angajată pe perioadă nedeterminată la firma pentru care lucrează îngrijind bătrâni. Acest lucru i-a permis să închirieze un apartament pentru prima dată și să părăsească locuința părinților, cu care are o relație foarte complicată, deoarece la 14 ani a fost internată într-un centru pentru minori din cauza problemelor de dependență ale părinților ei. “De când suntem singure, fetița mea s-a schimbat foarte mult”, povestește ea. Câștigă 750 de euro pe lună, sumă completată cu venitul minim vital, dar abia îi ajunge să treacă luna. “La chirie plătesc 560 de euro, plus lumina și apa, hainele și școala fetiței, și cumpărăturile”, explică ea.
Costul creșterii unui minor în Andaluzia este de 775 de euro lunar, conform raportului cu același nume publicat de Save the Children în 2024. Bosquet amintește că printre revendicările ONG-ului se numără implementarea unei rentei universale la nivel național pentru a compensa creșterea costului acestor îngrijiri, reformularea veniturilor minime de inserție din Andaluzia pentru a le face compatibile cu Venitul Minim Vital (IMV), implementarea garanției europene pentru copii, reproiectarea Suplimentului de Ajutor pentru Copilărie asociat IMV pentru categoriile de vârstă mai mari sau corelarea actualizărilor prestațiilor cu indicatorii costului creșterii copiilor.
“Implementăm împreună cu Primăria din Sevilla un instrument pilot pentru a garanta că familiile care au nevoie pot accesa ajutoarele disponibile și apoi să punem rezultatele la dispoziția celorlalte administrații pentru a accelera schimbările în politicile lor”, indică Bosquet, care privește cu speranță și legea familiilor monoparentale la care lucrează Junta de Andalucía (guvernul regional). “În orice caz, așa cum perspectiva de gen se aplică în toate domeniile, și abordarea privind copilăria ar trebui să fie prioritară, iar asta înseamnă să acordăm mai multă atenție lucrurilor importante, nu celor urgente”, punctează fosta politiciană a partidului Ciudadanos.
Rețele de sprijin
Mari Ángeles găsește în noile sale vecine rețeaua de sprijin indispensabilă pentru a putea dubla tura de lucru și a se asigura că atunci când ajunge acasă, după ora 22:30, fiica ei și-a făcut temele, s-a spălat, a cinat și este culcată. “Când îi dau pupicul de noapte bună, simt cum se relaxează”, spune ea. Triana își învață copiii să gătească pentru a putea încerca să lucreze mai multe ore. “Vreau să știe să se descurce singuri”, indică ea. Jenny a refuzat un program de după-amiază la supermarketul unde a început să lucreze pentru a putea fi după-amiezile cu fiicele ei de 10 și doi ani și jumătate. “Îmi spun să îmi fac prieteni și să ies puțin să mă distrez, dar eu vreau să fiu cu ele”, povestește această columbiană de 34 de ani, care a ajuns în Spania acum trei ani și s-a despărțit de tatăl celei mici.
Când nu poate rămâne cu fetele, trebuie să plătească o bonă. “Mama mea a venit din Columbia cu mine și s-a căsătorit cu un sevillan acum câteva luni, dar și ea lucrează și a avut grijă de cea mare în Columbia când eu am rămas văduvă”, explică ea. Câștigă aproximativ 1.000 de euro, din care puțin peste jumătate îi alocă chiriei, la care trebuie să adauge apoi cheltuielile pentru cumpărături, pentru fiicele ei… La fel ca Mari Ángeles și Triana, preferă să nu se uite cât îi rămâne în cont la sfârșitul lunii.
Jenny și Mari Ángeles visează să își poată cumpăra o casă. “Simt că banii de chirie îi arunc”, explică Jenny. Sevillana este realistă și știe că, având în vedere veniturile ei și prețul locuințelor în capitala andaluză, nu își poate permite acum, dar are speranță. “Poate peste un an voi putea începe să mă gândesc serios la asta”, spune ea, cu o strălucire în ochi. Triana se gândește doar la copiii ei: “Vreau să ajungă cineva în viață, să merite sacrificiul pe care l-am făcut”. Este îngrijorată în special de cel mare, pentru care s-a decis să vină în Spania și care suferă de schimbări constante de dispoziție. A reușit să fie consultat de un psihiatru de la Securitatea Socială, dar, având în vedere starea sistemului sanitar andaluz, în acest timp, a fost consultat o singură dată.
A văzut progrese la el datorită Centrului de Resurse pentru Copilărie și Adolescență pentru combaterea sărăciei, pe care Save the Children îl are în cartierul sevillan Los Pajaritos și unde sprijină copiii din familii vulnerabile, precum și mamele acestora. Peste 130.000 de copii din Andaluzia sunt în risc de excluziune, conform datelor ultimei Anchete privind Condițiile de Viață a INE. La aceleași facilități merg și fiicele lui Mari Ángeles și Jenny. Pe lângă sprijinul oferit mamelor, centrul funcționează și ca un respiro într-o viață de zi cu zi foarte grea și plină de privațiuni, “doar pentru ca ele să poată trăi mai bine, sunt motivul nostru de inspirație”, așa cum spune Jenny.
În spatele constatării sale că Spania nu este o țară pentru cei slabi, Triana a confirmat că este o femeie puternică. La fel ca Jenny, deși până să ajungă în această țară nu suferise niciodată de depresie. Propria viață a călit-o și pe Mari Ángeles. “Uneori îmi este greu, pentru că mă prăbușesc, cu tot ce am pe cap, dar plâng două lacrimi și râd din nou de viață”, susține ea. Tocmai i-a dat contactul firmei sale Trianei, un fir în plus în acea rețea de sprijin pe care administrațiile ar trebui să o țese mai repede. “În loc să se uite la cifrele macroeconomice, instituțiile ar trebui să se uite mai mult la ce se întâmplă aici, pentru că sărăcia este la fiecare colț de stradă, trebuie să creadă în aceste politici”, insistă Bosquet.