Lipsă de imaginație, gândire limitată, segmentare socială, confuzie de concepte, uzură existențială… Asemenea unei construcții abandonate invadate de vegetație, criza accesului la locuințe își extinde ramificațiile mult dincolo de pereții fiecărei case. Despre aceasta vorbesc reflecțiile a opt experți din domenii diferite. Ceea ce urmează este un rezumat al opt conversații, purtate în ultimele săptămâni, pornind de la aceeași întrebare: Ce spune despre noi criza locuințelor? Un indiciu: răspunsurile nu vorbesc doar despre noi înșine, ci și despre societate, despre modul nostru de a gândi, despre managementul (și responsabilitatea) politică și chiar despre mașinile de spălat…

Segregare spațială

Principala preocupare a lui Ricardo Méndez, geograf și fost cercetător la CSIC, observând evoluția recentă a pieței imobiliare, este «extinderea spațiilor de excludere». Se referă la acele părți ale orașelor care, din cauza prețurilor imobiliare prohibitive, ajung să fie interzise pentru anumite grupuri de populație. «În această criză există o componentă teritorială care nu este banală, deoarece afectează aspecte ale vieții oamenilor și ale societății», afirmă el. «Segmentarea teritorială este și socială, ambele merg mână în mână», adaugă geograful, care avertizează că perpetuarea situației «implică o delegitimare a politicilor care nu sunt capabile să confrunte această tendință». Pentru Méndez, problema multora de a găsi o casă ne vorbește și despre «financiarizarea» pe care a suferit-o locuința: «Operatorii de pe piață s-au orientat mai mult spre logica financiară actuală de a obține rente decât spre producție». De aceea, consideră «necesară» adoptarea de «măsuri de intervenție a puterii publice pentru a atenua slăbiciunile generate de piață».

Incapacitatea de a gândi viitorul

Filozoful José Carlos Ruiz, profesor la Universitatea din Córdoba, nu are nicio îndoială că a vorbi despre locuințe înseamnă a vorbi despre «un eșec colectiv». Acest eșec, continuă el, «are legătură cu criza de identitate a tinerilor» deoarece «incertitudinea constantă duce la o uzură existențială, iar existența devine dezrădăcinată». «Dacă locuința este un bun de piață, individul este dezumanizat prin mercantilizarea extremă a locuinței», explică el. În profunzime, analizează gânditorul, ceea ce stă la bază este «o criză etică» în care «societatea a încălcat datoria de a primi, deoarece există persoane care nu au unde locui». Aceasta «erodează principiul responsabilității față de celălalt» și duce la o altă criză; de data aceasta «a sensului comunității și a bunului comun». Pentru Ruiz, «oboseala existențială la care suntem supuși cu toții» ajunge să se infiltreze în întregul sistem economic («dacă precarizezi, obligi la acceptarea anumitor condiții de muncă») și politic: «Post-adevărul [adică minciuna] se infiltrează bine în structurile sociale din cauza acestei oboseli». Perspectiva sumbră este completată de o incapacitate de a gândi dincolo de prezent. «Mă interesează foarte mult ideea de viitor, deoarece dacă nu știi unde vei ajunge, viitorul devine ceva pe termen scurt», explică filozoful. «Locuința trunchiază categoria viitorului și nu te lasă să proiectezi, ceea ce face parte din esența umană», conchide el.

O responsabilitate asimetrică

Criza actuală a locuințelor «ne spune o mulțime de lucruri», afirmă din start politologul Cristina Monge. Pentru ea, «gândirea pe termen scurt a politicii a împiedicat până acum ca problema să fie pusă ca prioritate, deoarece, oricât de bine ai face, rezultatele se văd abia după cel puțin 10 ani». Și acest lucru trimite cumva la «dificultatea de a înțelege care sunt problemele fundamentale ale vieții oamenilor», deoarece «locuința este un drept care facilitează exercitarea altor drepturi, iar aceasta este o centralitate pe care nu am știut să o vedem». Profesoarei de Sociologie de la Universitatea din Zaragoza nu îi place să vorbească despre «eșec colectiv», dar nu pentru că nu ne-am afla în fața unui mare eșec, ci pentru că «poate ascunde faptul că cei care trebuiau să ia decizii nu au făcut-o». La cine se referă? «Avem tendința de a generaliza niște politici de culpabilizare care ascund faptul că puterea este asimetrică; există responsabili politici și de afaceri care au în mâinile lor posibilitatea de a face lucruri care nu s-au făcut», răspunde ea. Ceea ce respinge categoric Monge este că dezbaterea pe această temă evoluează spre o polarizare. «Acest concept nu descrie bine ceea ce se întâmplă, deoarece nu există două extreme care cresc în poziții opuse, ci o creștere a extremei drepte». Aceasta vine «cu abordări revizioniste ale istoriei» bazate pe «o retroutopie care descrie un trecut idealizat care nu a existat niciodată». Deși politologul afirmă că extremiștii «nu au o alternativă reală de opus», așa cum demonstrează faptul că, în primăriile unde guvernează sau au influență, situația este aceeași ca peste tot.

Inegalitate în creștere

O oportunitate pierdută în trecut și un viitor îngrijorător. Economista Clara Martínez-Toledano, profesoară adjunctă la Imperial College din Londra, consideră că eșecul în furnizarea de locuințe accesibile pentru multe familii obligă la o privire asupra crizei din 2008: «Politicile publice au avut posibilitatea de a face ceva de atunci pentru a ne pregăti, și s-a făcut destul de puțin», critică ea. «Este clar că a existat un eșec și acest lucru are consecințe pentru noile generații, deoarece cele anterioare au putut accesa o casă mai ușor», adaugă ea. Consecințele evocate de cercetătoarea de la Real Instituto Elcano indică un viitor cu o inegalitate mai mare: «Inegalitățile intergeneraționale vor crește mult, și chiar dacă doi tineri nu pot accesa astăzi o locuință, dacă părinții unuia au o casă și ai celuilalt nu, acest lucru va genera multă inegalitate». Va fi o lume în care «în funcție de familia din care provii, ai o opțiune sau alta», relatează Martínez-Toledano, care amintește că dezechilibrul dintre oferta și cererea de case creează «un cerc vicios» în care «nu există, ca în alte probleme economice, vreo politică paliativă pe termen scurt».

Indefinire politică

Politicianul Joan Clos, fost primar al Barcelonei, fost ministru, fost director al programului Națiunilor Unite pentru Așezări Umane (ONU-Habitat), tocmai a publicat o carte în care își expune reflecțiile asupra unei probleme «foarte dificil de rezolvat dacă nu există un pact național». Prin urmare, consideră că situația ne vorbește despre «confruntare partizană», dar și despre o indefinire din partea clasei politice: «Trebuie clarificat ce vrem să facem cu locuința și dacă este un drept aspirațional precum fericirea sau exigibil precum sănătatea». Urmând acest raționament, reflecția cuprinde însuși sistemul de protecție socială. «Dacă politica locuințelor este concepută ca un al cincilea pilon al statului bunăstării, necesită un design economic, financiar și fiscal», opinează Clos. Dar până acum «nimeni nu a spus ce plătește statul și ce plătesc autonomiile, care au competența, în jurul locuinței protejate». Din această omisiune, «neexistând o contabilizare reală a costurilor», apar «fantome» și «unii cred că acest lucru poate falimenta statul chiar și cu puțin efort, ceea ce nu este adevărat».

Limbaj polarizat

Economista Carme Trilla este în contact cu lumea locuințelor sociale și accesibile de decenii. A făcut acest lucru ca manager public, ca cercetător și acum ca președintă a Fundației Hàbitat3. Pentru ea, criza locuințelor ne vorbește, în primul rând, despre o urgență internațională: «Criza este mondială și are componente care scapă chiar și țărilor care au fost mai diligente», afirmă ea. Dar situația relevă și «un substrat de slăbiciune mai mare în Spania». «Faptul că locuința nu este cu adevărat integrată în statul bunăstării, așa cum sunt sănătatea sau educația, a lăsat-o în mâinile pieței private și libere», analizează experta. Și acest lucru a provocat «un comportament inflaționist al prețurilor imobiliare care le îndepărtează de capacitatea economică a familiilor». Trilla consideră că «ne-a lipsit previziunea». O carență care persistă: «Lipseste pedagogia cu privire la motivele a ceea ce se întâmplă și de aceea trăim o polarizare între cei care consideră, cu o viziune liberală, că nu trebuie făcut nimic și cei care cred că da». Această dualitate se transferă în limbaj, cu concepte precum «rentier» sau «inquiokupa» (termen spaniol pentru chiriașul care ocupă ilegal după încetarea contractului). «Se creează niște categorii care servesc doar confruntării și nu rezolvării problemelor», reflectează economista, «în loc să înțelegem beneficiile fiecărei funcții, cea de locator și cea de chiriaș».

Confundați cu ocuparea ilegală

Probabil că actuala criză a locuințelor expune și o lipsă de resurse în Justiție, dar Diego Gutiérrez, membru al Secretariatului asociației Judecători pentru Democrație, crede că «cauza nu este în Justiție, ci în puterile publice». Din acest punct de vedere, situația actuală poate fi observată și ca o datorie neîndeplinită. «Dacă Constituția noastră recunoaște dreptul la o locuință demnă, puterile publice ar trebui să încerce să garanteze acest drept și probabil nu și-au făcut temele», reflectează el. Judecătorul este preocupat și de confuzia din jurul unor termeni care fac parte din cotidianul multor instanțe. «Una este să ocupi intrând într-o casă spărgând ușa și alta este ceea ce se numește inquiokupacion, care sunt chiriași care încetează să plătească și pot fi în situație de vulnerabilitate», clarifică el. «Trebuie distinse diferitele situații pentru a nu cădea în erori, dar totul are un răspuns procedural». Criza actuală pentru mulți este sinonimă cu confuzie sau frică. Iar Gutiérrez pledează pentru «a transmite în dezbaterea publică faptul că ocuparea ilegală este o problemă punctuală și că adevărata problemă care trebuie abordată este cea a prețurilor de închiriere și cumpărare».

Despre locuințe și mașini de spălat

Pentru arhitectul Santiago de Molina, director al Şcolii Politehnice a Universității CEU San Pablo, actuala criză a locuințelor este «extrem de complexă» deoarece, printre altele, se suprapune crizei demografice, salariilor, migrației sau închirierii turistice». De aceea, crede că «soluțiile facile sunt sortite eșecului». De Molina consideră că arhitectura poate aduce o contribuție și «poate atenua unele probleme cu imaginație și tehnică». Dar admite că «nu poate rezolva situația de una singură», mai ales când «presiunea pieței tinde să ofere produse foarte străine de soluțiile arhitecturale». «Avem nevoie de răspunsuri care să scape cadrului obișnuit, care să pună sub semnul întrebării ideea că locuința trebuie să fie identică cu cea a generațiilor trecute», dezvoltă el. Și avertizează: «Nu vorbesc despre precarizare sau reducerea dimensiunii, ci despre găsirea unor soluții creative fără a compromite demnitatea a ceea ce înseamnă o locuință». Lipsa de locuințe, susține arhitectul, ne vorbește într-un fel despre o lipsă de imaginație pentru a găsi o altă modalitate de a construi și proiecta case. «Standardul actual este mult mai uniform și monoton decât cel al altor produse, locuința rămâne încorsetată într-o mână de modele repetate până la sațietate», asigură el. Și susține că «există mai multe modele de mașini de spălat decât de locuințe». Dar, în ciuda acestui fapt, viziunea sa asupra viitorului este forțat pozitivă: «Există speranță, dar nu din simplu optimism», spune el, «nu există alternativă pentru că nu avem altă opțiune decât să căutăm soluții creative la probleme complexe».