Este aproape un clișeu în două acte:

Este aproape un clișeu în două acte: mai întâi, cineva avertizează că lucrurile nu mai sunt ca înainte, că într-un anumit aspect – moral, politic, economic sau artistic – sau în toate deodată – așa cum avem tendința să credem chiar acum – societățile noastre trăiesc un proces de degradare de neoprit; o decadență de care tinerii ar fi, în mare măsură, responsabili. Imediat, o altă persoană își amintește că această impresie există de când lumea e lume și citează, de exemplu, versuri de Horațiu, scrise în secolul I î.Hr., care spun: «Generația părinților noștri, mai rea decât cea a bunicilor noștri, ne-a zămislit mai greoi și creatori ai unei stirpe și mai vicioase». Atunci problema este tranșată: dacă de mii de ani credem că lucrurile se înrăutățesc cu fiecare generație, dar suntem încă aici și civilizația pare că, cu multe rezerve, a avansat, prejudecata împotriva tinerilor nu poate fi decât o iluzie, aproape o afecțiune care apare odată cu vârsta. Mai multe informații despre cruzimea de la birou și goliciunea din bande: când logica bullying-ului școlar continuă în viața adultă, deși Horațiu a avut pentru toți, ceea ce presupune aproape o noutate este că majoritatea reproșurilor intergeneraționale au început să remonteze cursul timpului, ca somonii, și acum se îndreaptă de la cei mai tineri spre cei mai vârstnici. Este suficientă o plimbare prin rețeaua socială X și alte colțuri ale internetului pentru a observa că condițiile de muncă, sistemul de pensii, tranziția ecologică sau piața locuințelor sunt câteva dintre structurile pe care mulți tineri le consideră în pragul falimentului din cauza «iresponsabilității» și a «narcisismului» (atribute mai frecvent asociate cu tinerețea) ale vârstnicilor lor. Fenomenul merge de la acea nostalgie neascunsă concretizată în sloganul «trăim mai rău decât părinții noștri» (apoi acei părinți ar fi construit o moștenire otrăvită) până la meme-urile cele mai ironice despre acei *boomeri* care vând «cu un milion de euro» casa pe care au cumpărat-o «cu un pumn de migdale». Desigur, aceste comentarii nu sunt noi și, în alte ocazii, au servit pentru a alimenta proiecte politice obscure. În eseul său *Teenage, invenția tinereții*, Jon Savage își amintește că certurile între generații tind să se intensifice în timpul marilor crize și avertizează: «La fel ca *fasciștii* lui Mussolini, naziștii au ajuns la putere invocând tineretul în termeni abstracți ca agent activ al schimbării și mobilizând tinerii în carne și oase prin mistica conflictului, a acțiunii și a apartenenței». Și în romanul *La piel*, cu multe fragmente autobiografice, Curzio Malaparte pune în gura personajului său, după înfrângerea fascismului, următoarele cuvinte: «În această Europă, destinul tinerilor este să fie vânduți de foame sau de frică». Așadar, reproșurile tinerilor față de cei mai în vârstă nu sunt nici ele inedite. De altfel, Iosu, cântărețul de la Eskorbuto, a urlat deja în *Criaturas al poder*: «Bătrânii au banii / Bătrâni, mereu bătrâni, / ei au puterea / și tineretul în sicriu». Astăzi, întrebarea este: sunt acei bani și acea putere mai concentrate ca niciodată?

Legitimitatea reproșurilor

Unele valori legate de accesul tinerilor la avere și proprietate au suferit variații spectaculoase în scădere de la criza din 2008, așa cum demonstrează INE sau Ancheta Financiară a Familiilor elaborată de Banca Spaniei, care discriminează datele sale pe categorii de vârstă. Cifrele sunt clare: pe măsură ce generația *baby boom* acaparează din ce în ce mai multă bogăție, inegalitatea dintre ei și tineri nu încetează să crească. Cu un astfel de scenariu, nu este surprinzător că unii dau vina pe cei mai în vârstă pentru precaritatea lor. «A vorbi despre generații este ca și cum ai vorbi despre horoscop, este capcana care maschează faptul că inegalitatea este vertebrată de clasa socială căreia îi aparții. Codul tău poștal cântărește mai mult decât data nașterii tale», spune Aida dos Santos. Cu toate acestea, experți precum Javier Burón, care a publicat recent la ARPA *El problema de la vivienda*, o lucrare care acordă mult spațiu abordării generaționale, cred că reproșurile nu servesc la nimic: «Există o serie de persoane, care este generația părinților mei [el are 54 de ani] care au beneficiat de călătoria pe o corabie generațională propice», explică el pentru ICON. «Au ei vreo vină pentru asta? Nu, au beneficiat de niște condiții istorice. Au contribuit ei la aceste condiții istorice? Da, au fost mulți oameni din clasa populară sau muncitoare care au muncit foarte mult și au progresat. Eu nu fac nicio critică morală și niciun reproș. Dacă aș fi fost în poziția lor, aș fi făcut ceva diferit? Ei bine, nu». Autorul, care încearcă de ani de zile să impulsioneze politicile de locuințe publice, consideră că situația necesită pragmatism: «Trebuie să fim foarte conștienți de poziția în care se află fiecare și să ne exercităm cetățenia, să ne grupăm, să luptăm și să punem presiune pe politicieni, presă, sindicate și pe orice este nevoie. Se întâmplă două lucruri: există o generație care a dobândit multă putere (imobiliară, politică, economică, simbolică…) și generații ulterioare care nu o contestă cu tărie. Așa că nu cred că este cazul să le reproșăm asta, pentru că au existat o serie de evenimente istorice care au făcut ca *boomerii* să aibă multă putere, iar puterea nu se cedează niciodată de bună voie, puterea se luptă. Nu este o chestiune de oameni buni sau răi, ci de capacități», explică el. Jon González este un inginer care a publicat ani de zile pe X date care demonstrează că decalajul (în bogăție și oportunități) dintre generații este mai grav decât pare. Dar insistă asupra faptului că activismul și cuvintele sale nu trebuie interpretate niciodată ca descalificări sau dispreț față de cei mai în vârstă, ci ca parte a unui efort de «a îmbunătăți condițiile de viață ale tineretului». González consideră că ponderea demografică a generației *baby boom* are mult de-a face cu dezvoltarea de politici favorabile lor: «Cred că principala problemă este un sistem politic cu stimulente pentru a beneficia grupurile de vârstă mai mari și care votează mai omogen», observă el. «Sistemul nu i-a avantajat întotdeauna pe cei mai în vârstă față de restul. Când generația *baby boom* era tânără, s-au realizat și politici pentru ei. Prin vot și acceptare tacită, această generație a susținut politici care au prioritizat termenul scurt față de echitate. Deși nu au fost pe deplin conștienți de consecințe, participarea lor la sistemul politic și economic implică o coresponsabilitate în lumea pe care au lăsat-o moștenire», continuă inginerul. «Dacă ești convins că idealul este să lucrezi 14 ore și să nu-ți vezi familia, cine iese în câștig este compania pentru care vei lucra 14 ore, nici tu, nici familia ta», explică Aida dos Santos. Getty Images / Pepa Ortiz (Colaj) «În Spania, sistemul a avut întotdeauna tendința de a-i favoriza pe cei care sunt deja poziționați», insistă ea. «S-a întâmplat pe piața muncii, beneficiind angajații față de șomeri și lucrătorii cu contracte permanente față de cei temporari. Se întâmplă pe piața locuințelor, care indirect avantajează proprietarii față de chiriași, dar și chiriașii față de cei care nu au putut încă să închirieze. În problema generațională se întâmplă același lucru: este protejat cel care a ocupat cea mai bună poziție pentru că a trăit într-un context economic favorabil și, evident, a avut o perioadă mai lungă pentru a-și îmbunătăți capitalul uman, a economisi sau a achiziționa active».

O chestiune de vârstă sau de clasă?

Aida dos Santos, politolog și autoare a cărții *Hijas del hormigón*, o lucrare care dă voce zecilor de femei din clasa muncitoare, neagă și afirmă că nu ne aflăm în fața unei dispute între generații, ci în fața unei chestiuni de clasă și de gen: «Dacă ar fi un conflict generațional, ar fi același de la părinți la fii ca de la mame la fiice, fie ele bogate sau sărace, naționale sau străine. Dar nu este așa. A vorbi despre generații este ca și cum ai vorbi despre horoscop, este capcana care maschează faptul că inegalitatea este vertebrată de clasa socială căreia îi aparții, de sexul tău, de orientarea ta sexuală, de rasa ta, de situația ta administrativă sau de gradul tău de dizabilitate. Din aceste chestiuni se structurează dacă ești angajat cu garanții sau nu, dacă ești închiriat sau nu. Codul tău poștal cântărește mai mult decât data nașterii tale», apără scriitoarea. În ceea ce este de acord cu Burón este că politicile liberale «și nu familiile noastre din clasa muncitoare» au dinamitat oportunitățile de angajare și calitatea vieții. «Privatizările impulsionate din anii nouăzeci, inclusiv liberalizarea terenurilor, și reformele succesive ale muncii care au pariat pe flexibilitatea pieței față de protecția muncii ne-au deposedat de toate acele cuceriri pe care Tranziția le-a luptat pe străzi, grevă după grevă, generația despre care se vorbește acum ca despre o problemă pentru că are o pensie demnă», explică ea. Burón, la rândul său, plasează momentul ruperii ceva mai devreme, în timpul «revoluției conservatoare a lui Thatcher și Reagan, care pune jumătate din Occident să reducă taxele și crește inegalitatea cu dramatism». Dos Santos mai subliniază că discursul nostalgic este «esențialmente sexist». «Băieții trăiesc mai rău decât părinții lor pentru că mamele pretind ca fetele să trăiască mai bine decât ele. Și pentru ca femeile să trăim astăzi mai bine, bărbații trebuie să cedeze spații de putere în politică și pe piața muncii, dar și în cămin. Inegalitatea de gen a jucat un rol important în structura de clasă, deoarece supunerea femeii față de soț îi recompensa pe muncitori pentru propria exploatare a muncii. Aveau pe cineva care să-i servească acasă, așa cum serveau ei în centrul de lucru», explică politologul. Inés, o avocată de 31 de ani, al cărei mărturie este culeasă chiar de *Hijas del hormigón*, afirmă că toată conversația despre o presupusă înrăutățire a condițiilor de viață ale tinerilor este o chestiune de «persoane înstărite care își dau cu părerea». Ceva asemănător susține și autoarea cărții: «Trebuie luate în considerare zilele maraton ale părinților noștri, care au fost mai mult muncitori decât părinți, și abnegația cu care mamele noastre au conciliat familia și munca. Dacă ești convins că idealul este să lucrezi 14 ore și să nu-ți vezi familia, cine iese în câștig este compania pentru care vei lucra 14 ore, nici tu, nici familia ta. Ceartă generațională? A fost și va continua să fie un conflict sindical și de gen», încheie Dos Santos. Meryfos este o comică galiciană al cărei personaj, Repunante, este caricatura bine intenționată a unei femei în vârstă și lacome. Într-unul dintre videoclipurile sale, chiar Repunante joacă rolul de proprietăreasă și le cere chiriașilor să aibă grijă de casa ei pentru că «studenți sunt mai mulți, dar apartamente eu nu mai am decât patru în afară de acesta». În tot Occidentul apar glume despre o presupusă lăcomie insațiabilă a generației *boomer*, pe care unii comentatori o identifică cu o plagă de lăcuste. González preferă să nu acorde prea multă atenție acestor parodii și se concentrează pe chestiuni tehnice: «Despre cheltuielile cu pensiile încerc să explic că nu este o chestiune de a nu mai putea fi plătite în viitor sau de a da faliment Asigurările Sociale, ci de faptul că creșterea provocată de viitoarea pensionare a *baby boom-ului* și de neadaptarea unui sistem foarte generos va provoca alocarea de resurse publice din rubrici precum educația, inovarea, locuințele... pentru asta. Dacă nu se acceptă acest cadru de restricții bugetare, nu există dezbatere posibilă», consideră el. Dar nu este vorba doar de o chestiune de bugete publice sau de locuințe. După cum își amintește Azahara Palomeque în *Vivir peor que nuestros padres* (Anagrama, 2023), mulți tineri sunt, de asemenea, dezamăgiți de modul în care cei mai în vârstă gestionează criza climatică sau tensiunea dintre state, adică de sistemul economic și politic pe care l-au moștenit în întregime. Împreună cu Judith Butler, ceea ce propune Palomeque este transformarea dezamăgirii sau chiar a suferinței în materie pentru acțiune. O acțiune care este complicată pentru că, după cum subliniază Burón, «tensiunea dialectică, nu voi spune conflictul, o avem în interiorul propriilor noastre familii, iar asta complică dezbaterea, o transformă în ceva neplăcut pentru ambele părți». În orice caz, nu totul este pierdut, iar expertul în locuințe consideră că, odată cu mobilizările precum cele organizate de Sindicatul Chiriașilor, ne aflăm în fața unei oportunități: «Statisticile sunt o nebunie de mult timp, dar au apărut abia când problema socială este enormă, afectează foarte mulți oameni și, bineînțeles, îi dăunează copiilor din clasa de mijloc perfect funcționali. Acum, cu respect, afecțiune și empatie, trebuie să explicităm ceea ce este. Trebuie să deschidem dezbaterea, iar cei care vor trebui să împingă sunt victimele. Dacă mi-aș juca viața adultă, nu aș fi foarte nostalgic, aș fi foarte pragmatic. Oamenii care au fost avantajați de sistem în ultimele decenii nu vor fi vectorul schimbării. Așa că trebuie să împingem și să căutăm cel mai mare număr de aliați pe drum».