Legitimitatea democrațiilor și Uniunea Europeană

Legitimitatea democrațiilor este adesea legată de eficacitatea lor, iar Uniunea Europeană nu face excepție. Fiecare criză îi testează soliditatea. Posibila revenire a lui Donald Trump la Casa Albă și impactul acesteia asupra ordinii liberale internaționale reprezintă un test important pentru Uniune, care a celebrat recent un summit menit să redefinească o comunitate politică în continuă tranziție. Punctele abordate în acest summit sunt o baie de realism: Europa s-a schimbat deja în doar câteva săptămâni. Din declarațiile liderilor și din punctele menționate, reiese o schimbare radicală de retorică: după 80 de ani de colaborare strânsă, SUA nu mai sunt un aliat de încredere. Trump pare tot mai apropiat de Putin, iar această transformare condiționează serios două aspecte interconectate: războiul din Ucraina și viitorul securității europene.

În ceea ce privește aspectul cel mai urgent, Ucraina, Consiliul European propune utilizarea instrumentelor politicii comune de securitate și apărare pentru a desfășura forțe militare sub steagul european – după atingerea unei păci ipotetice – un lucru care părea de neconceput acum o lună, dar care este din ce în ce mai aproape de realizare. După ajutorul financiar de miliarde de euro acordat Kievului și trimiterea de arme, această posibilitate capătă forță, implicând unele țări din Uniune și altele precum Regatul Unit, Norvegia, Islanda și Turcia, care se întâlnesc astăzi cu instituțiile comunitare conduse de António Costa și Ursula Von der Leyen. Scopul este de a contracara abandonul progresiv al Washingtonului, care a înghețat în această săptămână furnizarea de informații de intelligence Guvernului Zelenski.

Posibilitatea de a trimite trupe reprezintă avangarda noului scut european de securitate. Summitul a inclus planul de reînarmare prezentat marți de Von der Leyen. Bruxelles-ul propune, inițial, un pachet de 800 de miliarde de euro, care reprezintă o invitație la cheltuieli din partea statelor membre, fără ca aceste cheltuieli să fie luate în calcul la calcularea deficitului fiscal. Cele douăzeci și șapte de state membre nu exclud nici „surse suplimentare de finanțare”, eufemismul ales pentru a face aluzie la posibilitatea emiterii de euroobligațiuni. Aceste noi curente fiscale reprezintă cea mai recentă schimbare, susținută de viitorul cancelar german, conservatorul Friedrich Merz, care tocmai a anunțat o mică mare revoluție în țara sa: sfârșitul frânei constituționale a datoriei. Germania, care se află în recesiune de doi ani, anticipează politici fiscale expansioniste și cere ambiție Bruxelles-ului în acest domeniu. Departe este acel ordoliberalism german rigid care a dus la reduceri și austeritate în timpul Marii Recesiuni, în special pentru sudul Europei.

Paradoxul este că un conservator german a trebuit să dea lovitura de grație acestor politici. S-ar putea să nu fie ultima. Pedro Sánchez — care a întârziat mult, dar a convocat în sfârșit săptămâna viitoare toate grupurile parlamentare, cu excepția Vox — este cel mai important lider social-democrat al Consiliului după înfrângerea electorală a lui Scholz. Lui îi revine sarcina cea mai dificilă: să convingă opinia publică că Spania trebuie să fie în prima linie a schimbărilor care au avut deja loc în UE. Pentru aceasta, va trebui să garanteze că creșterea cheltuielilor pentru securitate nu se va face în detrimentul statului de bunăstare spaniol, mai puțin dens decât cel al altor parteneri. Acum 25 de ani, Spania a făcut un efort enorm pentru a fi în euro. Și nu a fost greu să-i convingi pe spanioli: Europa era și este ultima utopie fezabilă. Un sfert de secol mai târziu, saltul în integrarea apărării este poate și mai relevant.