În câteva cuvinte
Piesa “Expulzarea” de Pau Miró, regizată de Toni Casares, explorează teme profunde legate de familie, moștenire și sentimentul de expulzare din propriile orașe. Scenografia impresionantă și interpretările actoricești remarcabile completează un text care, deși începe promițător, își pierde din forță spre final. Adolescenta furioasă se dovedește a fi vocea cea mai lucidă într-o lume în declin, reflectată în peisajul arid și lunar al casei familiale.
Pau Miró & Expulzarea: O Revenire la Originile Teatrale
Pau Miró a făcut senzație ca dramaturg cu Plouă în Barcelona, care a avut premiera la Sala Beckett într-un îndepărtat 2004. Eram cu toții mai tineri și aveam mai mult păr. Au trecut anii, a plouat mult și Beckett nu mai ocupă un local modest (dar demn) în Gràcia: acum este găzduită într-o clădire impunătoare din cartierul Poblenou. De la o sală alternativă la o fabrică de creație. În barul său splendid este normal să întâlnești expați foarte fericiți să trăiască și să lucreze în orașul mediteranean însorit (și foarte ieftin pentru ei). Miró revine la originile sale teatrale și Toni Casares regizează Expulzarea, noul său text, care într-o oarecare măsură funcționează ca o continuare a acelei Barcelone ploioase.
Patru membri ai familiei se reunesc la casa de vacanță a părinților, ambii decedați. Familie, moștenire și dispute între frați sunt argumentul multor ficțiuni ale noastre, dar aici autorul vrea să atingă alte teme. Expulzarea fizică pe care mulți o simțim din partea orașelor noastre este și o expulzare metaforică, aproape metafizică. Casa ca cămin, refugiu sau cuib a devenit monedă de schimb, afacere și speculație. Reuniunea celor trei frați și a nepoatei servește pentru a vorbi despre un imobil concret, dar și despre tot ceea ce este imaterial.
Casares regizează patru actori magnifici și foarte bine aleși: Montse Germán este sora mai mare, fiica adoptată, care se întoarce la casa de vacanță când este expulzată, la propriu, de orașul ei. Privirea ei tristă este cea a unei femei înfrânte pe tărâm profesional și ideologic. Nu mai există loc pentru utopiile urbanistice în prezentul nostru cinic și terifiant. Xavi Sáez și Anna Alarcón (care are la Beckett aproape a doua casă) sunt cei doi frați stresați, citați de sora mai mare pentru a rezolva probleme de familie: casa trosnește și se fisurează, iar fantomele trecutului conviețuiesc cu cele ale prezentului. Mia Sala-Patau o interpretează pe fiica fratelui, o adolescentă mereu supărată pe tatăl ei și pe lumea în general: un debut luminos al unei actrițe de urmărit. Discuțiile aprinse cu tatăl ei și violența pe care pare să o poarte cu ea denotă o rană pe care autorul decide să nu ne-o arate. Păcat.
Scenografia joacă un rol esențial în această punere în scenă: Pol Roig a proiectat un spațiu panoramic și lunar. Casa nu este casă, ci peisaj vulcanic de nisip negru, cu raze/copaci/stele (iluminare de Mireia Sintes). Totul este curte și spațiu exterior, iar locuitorii săi par să plutească ca și cum ar fi astronauți care explorează o nouă planetă. Radicalitatea propunerii, aproape o instalație scenică, se ciocnește cu textul în pasajele sale cele mai domestice și lumești și funcționează mai bine atunci când își ia zborul poetic. Dispunerea publicului pe două părți și amploarea scenei provoacă, uneori, senzația de a urmări un meci de tenis. Cuvintele, reproșurile și gelozia dintre frați zboară dintr-o parte în alta ca niște mingi aruncate cu furie și descurajare. Până la urmă, adolescenta furibundă este cea mai lucidă dintre toți. Și această constelație familială funcționează ca o poveste, o ficțiune. Expulzarea începe foarte bine și se dezumflă, încercând să găsească un final, atât textual, cât și scenic. Casa familiară se prăbușește, în toate sensurile, iar spectatorii ezită câteva secunde dacă este deja timpul să aplaude. Prezentul nostru este foarte negru, ca acest peisaj arid și lunar.
Expulzarea. Text: Pau Miró. Regia: Toni Casares. Interpreți: Anna Alarcón, Montse Germán, Xavi Sáez și Mia Sala-Patau. Sala Beckett. Barcelona. Până pe 6 aprilie.
