Moștenitoarea lui Fanny Blankers Koen, mama zburătoare a Jocurilor de la Londra '48, și eroina unică a atletismului olandez, este Femke Bol, 25 de ani, cu codițe împletite și generozitatea unică a stelelor frumoase care își dăruiesc strălucirea în schimbul a nimic. Și un simț unic al spectacolului, al tensiunii exploziei și al climaxului care înnebunește pavilionul. Ce zarvă în țara ei, când apucă ștafeta pentru ultima postă, și este a patra, deoarece curajosul catalan Bernat Erta și-a întins bine brațul cu ultima suflare din cea mai rapidă postă a celor 24 de atleți care au alergat (45,7s). Totul s-a întâmplat în 50,3s.

În primii 200m ai cursei, se lasă dusă, liniștită, și totuși frustrează dorințele spaniolei Daniela Fra, care vede cum se îndepărtează medalia de bronz în picioarele lungi, infinite, ale reginei din Apeldoorn. În ultimii 200m, meteorică, atacă, se luptă, distruge. Țările de Jos, ca întotdeauna, câștigă (3m 15,63s) datorită magiei lui Bol, care și-a făcut deja campioană olimpică ștafeta mixtă la Paris. Pe locul doi a fost Belgia (3m 16,19s), mare putere mondială a ștafetei, iar pe locul trei, Regatul Unit (3m 16,49s).

Condamnată să plece de pe culoarul unu, Spania — Manuel Guijarro, Carmen Avilés, Erta și Fra — termină a patra (3m 17,12s), dar anunță, prevestește, în ștafetele masculine și feminine de duminică. Atletismul în velodromul arhiplin, ca ciclismul pe pistă, este o chestiune de bere și stele, după cum știu foarte bine în Apeldoorn, și la șapte seara, când, după ce se termină căscatul, începe acțiunea Campionatelor Europene, iar prestația lui Bol este încă departe, singura stea este Ana Peleteiro-Compaoré. Săritori în înălțime, săritoare cu prăjina, triplisti, vreo treizeci de atleți se exprimă în acel moment pe pistă, calificări pentru unii plictisitoare, când campioana spaniolă se pregătește să sară. Speakerii își întrerup brusc tonul monoton și se emoționează, strigă numele galicienei, își amintesc palmaresul, campioană europeană de două ori, cea mai bună marcă a sa (14,87m), și o fac cu o asemenea devoțiune încât publicul este contaminat și, pentru prima dată, începe să bată din palme. Chipul lui Peleteiro umple ecranul gigant din centrul pavilionului. Sare. Nu o face atât de bine. Nu prinde nici măcar placa. Bate la 36 de centimetri de liniei. Ajunge la 13,92m, suficient pentru a se califica pentru finală (vineri, începând cu ora 18.50), în care este marea favorită, deși la a doua săritură, corectat și crescut tratamentul stelar, sporit de strigătele eficiente ale atletei, cresc palmele și volumul lor, crește atleta, care, pură eficacitate, fără să tremure, sare 14,14m, mai mult decât oricine.

Când se retrage spre zona mixtă, Peleteiro poate contempla în tribunele comentatorilor televizivi spațiul imens pe care îl ocupă în zona BBC mari stele ale trecutului, Steve Cram, Colin Jackson, Paula Radcliffe… Și furia ei interioară, deja fulgurantă cu ore înainte, se aprinde din nou văzând că nu numai că nu există niciun comentator de la televiziunea publică spaniolă, dar TDP ar transmite în direct Campionatul European de atletism abia de la ora 21.00, când se termină un meci de fotbal. Și o strigă pe Instagram, disprețul față de atletism, înainte de a începe spectacolul în velodrom. Apoi sare. Vorbește: „Welcome to Spain. Mereu același lucru. Este campionatul european la care Spania ajunge cu cea mai bună echipă, unde avem cele mai multe posibilități de a câștiga medalii și să nu ne acorde prioritate la televiziunea publică, cred că este o greșeală”.

Atleta regretă că nu o văd fanii, că mass-media fac din sportul olimpic, un lucru minor, și fanii pierd frumuseți precum semifinala de 1.500m în care Esther Guerrero, mai tânără și mai vie pe măsură ce trec anii, și a împlinit deja 35 de ani, mai înțeleaptă, a dat o lecție despre cum să alergi în față de la primul metru. Niciuna nu a putut-o depăși pe mezzo-fondista din Banyoles (4m 14,21s) și doar șarpele verde de lumini led a scăpat, departe, de sub controlul ei. Și eliminată din finala de vineri (21.00) a fost italianca Marta Zenoni, atleta care venea cu cea mai bună marcă.

Peleteiro nu exagerează. Echipa spaniolă este magnifică, deși fondul mediu masculin — adică 1.500m și 3.000m: 800m este deja o chestiune de velocisti aproape — va fi absent de la cele două finale. Pentru prima dată, la 20 de ani după falsul plin la podiumul Campionatelor Europene de la Madrid 2005 — Alberto García și Pentinel, aur și argint, suspendați pentru dopaj după, și doar strălucește bronzul lui Jesús España — niciun spaniol de 3.000m nu se calificase pentru a participa, și cei doi de 1.500m au fost eliminați. În mod neașteptat în cazul lui Moha Attaoui, steaua de 800m care iarna și-a mărit antrenamentele pe sus, al patrulea, și așa cum era de așteptat, Ignacio Fontes. Lui Attaoui, antrenorul său, germanul Thomas Dreissigacker, i-a amintit de legea cicliștilor în evadări, fii primul care atacă ultimul. Asta a presupus un calcul pripit pentru atletul din Torrelavega, care a schimbat puternic la 500m, primul dar înainte de momentul său, în stilul superb al lui Jakob Ingebrigtsen în seria anterioară, costum nou, trăgând spre roz, atitudine veche cerând prioritate de trecere prin interior. În timp ce Ingebrigtsen, de prisos, a ajuns din urmă și a înghițit șarpele verde, cu 100m înainte, Attaoui s-a uitat înapoi neajutorat. A rezistat, dar a cedat a treia poziție care l-ar fi clasificat în ultimul metru.

Așadar, Spaniei nu-i rămâne altceva decât să se dedice vitezei și săriturilor, precum Jaime Guerra, noi de Sant Boi, foarte rapid pe coridor și cu o călcare atomică la bătaie, cum își bagă piciorul, care se califică (8,07m) fără dureri pentru finală (vineri, 20.34). Iese din groapă ridicând brațul stâng și în tribună, antrenoarea sa din Cornellà, Maria Duran, sare fericită, sărbătorind întoarcerea fenomenului după un an greu. A suferit mai mult Lester Lescay, băiatul din Santiago, în Orientul cubanez, căsătorit cu o femeie din Castellón, care debuta ca spaniol la 23 de ani. A sărit cu un bandaj mare care îi îmbrățișa coapsa stângă, deoarece la încălzire a simțit o înțepătură în ischio și, în ciuda faptului că avea o marcă mai bună de 8,35m, a rămas la 7,81m. Fizioterapeuții i-au lucrat bine mușchiul pentru a sări într-o finală în care Guerra va fi opus de fenomenul juvenil italian Mattia Furlani și de noutățile anului, doi săritori în înălțime, doi giganți, ce mare este bulgarul și mortalii săi de spate, care au trecut la lungime: Bozhidar Saraboyukov și portughezul Gerson Baldé. „Pentru a câștiga o medalie va trebui să fii peste 8,20 sau 8,25. Sper să fiu acolo, m-am antrenat mult pentru asta”, spune Guerra. „Va fi o finală în care se va sări mult. Am trei competiții trecând de 8,00, dar nu trebuie să ne încredem”.

Au sprintat și au sărit, ceea ce este al lor, cei trei barieriști în seriile de 60m garduri, care au trecut în semifinale (14.05): șeful momentului, Quique Llopis, a câștigat seria (7,53s), în care l-a lăsat afară pe polonezul Damian Czykier, unul dintre cei mai periculoși rivali; zburătorul care ajunge, Abel Jordán, a zgâriat a doua barieră și a trecut zgâriind, pe timp (7,65s), iar campionul navarrez care se întoarce, Asier Martínez, a terminat al doilea în seria (7,68s) câștigată cu superioritate de favoritul polonez Jakub Szymanski.

Viteza pură, și mixtă, cea adevărată, au pus-o velocistii de 400m, iar zâmbetul victoriei, Femke Bol, șefa olandezelor zburătoare.