1. ”La începutul acestui mileniu, multe lucruri vor depinde de modul în care civilizația noastră va aborda această dilemă: combaterea nihilismului sau ducerea lui până la ultimele consecințe”.

Așa scria Claudio Magris în 1996. Și aici suntem, tot mai aproape de pierderea noțiunii de limite care ne încadrează condiția și care acum este scoasă la mezat. Nimeni nu se va putea preface că nu știe. Protagoniștii ocupă scena publică, înarmați cu vanitate, aroganță și o prezumție de omnipotență care crește pe măsură ce nu întâmpină limite. Nu sunt profeți sau lideri revoluționari care exprimă iritarea unui cetățean copleșit. Sunt personaje construite după tipare de aroganță, nerușinare, meschinărie, sprijinite pe puteri tehnologice și economice cu incidență universală.

În timp ce unii modelează mentalitățile prin intermediul noului sistem comunicațional, aceste figuri publice își etalează insolenta cu obrăznicie și aroganță, ca și cum superioritatea lor ar fi o evidență irrefutabilă. Odată cu venirea lui Trump – personalizarea supremă a acestei delir – această putere a găsit o icoană care se apropie de limitele sustenabilității. Și, fără a confunda dorințele cu realitatea, am putea crede că în această pierdere a celei mai elementare sensibilități s-ar putea afla începutul sfârșitului său. Negarea sensului limitelor are și ea o limită: momentul în care devine evidentă dimensiunea fraudei și personajul se transformă într-un șarlatan. Și suntem aproape. Este probabil ca cei care l-au ridicat să-l doboare atunci când spectacolul va depăși proiectul lor. În acest sens, ar trebui să-i mulțumim lui Trump pentru infantilul său dezmăț, care ar putea face să nu mai fie util pentru ai săi. În orice caz, această ipoteză sau această dorință nu ar trebui să fie o scuză pentru a disimula lamentabila impotență a celor care ar trebui să lupte împotriva căsătoriei de interes dintre Putin și Trump.

La modă este să interpelezi Europa, iar aceasta își arată limitele până la extreme patetice. Frica de a ofensa apărând ceea ce ar trebui să fie valorile sale, aparenta preocupare fără a îndrăzni să se opună, sunt vicii instalate. Și este un moment în care Europa joacă totul. Și, totuși, nu depășește jumătățile de măsură, cu personaje foarte uzate care nu mai sunt pentru a doua șansă. Cazul lui Macron atinge patetismul. Abandonat de francezi, caută să fie omul momentului, dar se predă fără a fi concretizat nimic. Un indiciu îngrijorător al stării Europei este că, deodată, a găsit soluția sa magică: cheltuielile militare. Și Von der Layen se fălește anunțând o investiție de 800.000 de milioane de euro în material militar, intrând astfel direct în logica nihiliștilor. Înarmarea până în dinți poate servi cel mult la consolidarea *statu quo*-ului, până când cineva va face un alt salt.

Este bine ca Europa să se consolideze pentru a se apăra, ca să știe că nu este dispusă să se predea. Dar înseamnă să situăm problema în logica relațiilor de forță pe care o impun nihiliștii și în care vor continua să conducă. De la cine se cumpără armele? Europa trebuie să se întrebe de ce oamenii ei se îndreaptă spre extrema dreaptă și de ce dreapta liberală se instalează în aceeași logică. Și trebuie să reflecteze asupra impotenței democrației, în regres îngrijorător pe întreg continentul. Nu mă îndoiesc că trebuie să ne apărăm, că trebuie să facem dificilă sarcina celor care ne amenință, dar e un lucru rău dacă intrăm în propria lor logică: legea forței ca imperativ suprem. Un principiu incompatibil cu democrația și libertățile de bază.

2. Trump ne-a lăsat două momente iconice ale ruperii sale cu orice formă de sensibilitate umană și respect față de oameni.

Pur și simplu, pentru el, celălalt nu există, la niciun nivel de relație. Spectacolul de umilire calculată a lui Zelenski pe care l-a pus în scenă îl lasă complet în afara limitelor unei politici demne de acest nume. În loc să-i dea o mână de ajutor președintelui Ucrainei, ceea ce face este să-l scufunde, arătând că atârnă de un fir de păr și că el nu va avea cel mai mic interes să împiedice căderea, chiar dacă este pentru ca Putin să obțină victoria totală. Cealaltă icoană este promovarea pe care Trump a făcut-o videoclipului cu Gaza transformată în paradis pentru desfătarea lui Netanyahu și a lui Trump însuși, expunându-se pe niște plaje unde au avut loc crimele inumane de distrugere a unui popor. Un record mondial de obscenitate.

S-ar putea ca Ivan Krastev să aibă dreptate când spune că revoluția lui Trump este să subvertească separația puterilor și să relanseze Statele Unite către o nouă realitate globală. În orice caz, ceea ce asistăm este la distrugerea instituțiilor morale care au dat Europei – și Statelor Unite – privilegiul de a fi purtătoare de modernitate și care acum sunt amenințate: intimitatea, împotriva acelor culturi totalitare care, după cum denunța Kundera, pretindeau ca privatul să devină public; libertatea de exprimare, recunoașterea celuilalt, respectul față de minorități, laicitatea, universalitatea și simțul tragic (răul este cel care fundează). Sunt instituțiile morale ale unei Europe care acum este un mediator evanescent, în expresia lui Fredric Jameson. Și avem datoria să le apărăm dacă vrem să aibă un sens propriu și un rol în lume. Avertismentul lui Magris ne interpelează. Nu ne putem condamna la irelevanță.

Victor Popescu este specializat în știri economice, el are abilitatea de a explica concepte economice complexe într-un limbaj simplu.