Protestele pensionarilor argentinieni împotriva măsurilor drastice de austeritate ale guvernului președintelui Javier Milei au devenit un punct central de rezistență. În ciuda represiunii dure a poliției, demonstrațiile săptămânale din fața Congresului din Buenos Aires continuă.

Adunați, mulți dintre ei trecuți de 60 de ani, poartă pancarte cu slogane, una dintre ele preluând o frază dintr-o serie științifico-fantastică: „Lucrurile vechi funcționează, Milei”. Acest colectiv întruchipează principalul focar de rezistență împotriva „fierăstrăului” (reducerilor) guvernului Milei. În fiecare miercuri, ei se adună la ușile Camerei Deputaților pentru a cere pensii decente, acces gratuit la medicamente și asistență medicală de calitate.

Mulți vârstnici se confruntă cu dificultăți severe. Unii trebuie să continue să muncească chiar și după 70 sau 80 de ani. Alții depind de ajutorul copiilor. Sunt cei care au renunțat mai întâi la ieșirile la cină, apoi la întâlnirile la cafenea, iar acum sunt nopți în care nu mai cinează deloc. Bolnavii raționalizează medicamentele pentru a le face să dureze mai mult, iar „noii săraci” se tem că în această iarnă li se va tăia gazul pentru prima dată în viața lor.

Demonstrațiile încep cu un tur în jurul clădirii Congresului. Participanții îi avertizează pe noii veniți cu privire la posibilele atacuri ale poliției cu gaze. Tensiunea escaladează rapid. Polițiștii echipați cu scuturi împiedică vârstnicii să părăsească cordonul și îi fugăresc cu bastoanele pe cei care nu respectă ordinele. Pe lângă insulte, în ultimele săptămâni li se adaugă și porecla „cascarudos” (gândaci), o referință la creaturile uriașe dintr-o nuvelă grafică ce a inspirat o serie TV.

Personalul medical, fotografii, apărătorii drepturilor omului și mulți demonstranți poartă măști, la fel ca protagonistul din „El Eternauta”, pentru a se proteja de o amenințare mai imediată decât o ninsoare toxică: gazele lacrimogene aruncate de forțele de ordine împotriva celor care părăsesc trotuarul. Gazele se răspândesc rapid, afectând pe toți cei din zonă.

Protestele pensionarilor au început cu mult înainte ca Milei să ajungă la putere. Au fost semnificative în anii '90, când au fost înghețate pensiile, au reapărut la schimbarea formulei de actualizare și au crescut din nou la sfârșitul guvernului anterior, când veniturile au pierdut cursa cu inflația. Cu toate acestea, veteranii mișcării subliniază că situația lor s-a înrăutățit cel mai mult sub Milei.

Aceștia menționează în special retragerea multor medicamente gratuite, autorizarea unor creșteri semnificative la asigurările medicale și scumpirea transportului, electricității, gazului și apei, care ani la rând au fost puternic subvenționate de stat. Un viitor foarte dificil îi așteaptă pe cei care nu au cotizat cel puțin 30 de ani la sistemul de securitate socială: guvernul le-a închis ușa către pensia standard, permițându-le doar accesul la o pensie universală pentru adulții în vârstă, echivalentă astăzi cu aproximativ 200 de dolari, adică 80% din pensia minimă.

O altă noutate a administrației Milei este violența cu care sunt reprimate demonstrațiile. Participanții cred că scopul este să le fie frică și să nu se mai mobilizeze. Totuși, mulți se întorc în fiecare săptămână pentru că se tem mai mult să rămână fără bani pentru medicamente sau chiar fără un acoperiș deasupra capului. Imaginile cu pensionari bătuți au indignat mulți argentinieni, iar diverse grupuri au început să li se alăture miercuri de miercuri: sindicate, angajați de stat, profesori și lucrători informali, printre alții.

Iată câteva mărturii ale participanților:

Carlos Dawlowfki, 75 de ani: „Vrem o pensie care să ne permită să trăim în pace”.

Carlos este pensionar de un deceniu după ce a lucrat 30 de ani. Chiar dacă el și soția sa au două pensii și o casă proprie, au nevoie de ajutorul celor două fiice ale lor pentru a supraviețui. Situația s-a agravat după eliminarea medicamentelor gratuite prin programul PAMI. Cheltuiala sa lunară cu medicamente a crescut la 120.000 de pesos (aproximativ 100 USD), un sfert din pensie.

El continuă să participe la proteste, în ciuda faptului că a fost bătut de poliție în martie (cicatricile sunt încă vizibile). El se adresează polițiștilor: „Voi ne bateți, dar nici voi nu o să vă pensionați, să știți asta”. Carlos crede că sloganul lui Milei „nu sunt bani” este fals, ci „bani există, dar îi fură toți” și protestează atât pentru el și soția sa, cât și pentru viitorul fiicelor lor.

Juan, 73 de ani: „Acest guvern ne ucide”.

Juan, sprijinindu-se în baston, ridică o pancartă cerând dreptate și restituirea beneficiilor luate. S-a pensionat acum opt ani după ce a lucrat în diverse companii de telefonie, dar nu vrea să-și dea numele de familie de teama represaliilor. El acuză guvernul Milei că înrăutățește condițiile de viață ale vârstnicilor pentru a le accelera moartea. „Acest guvern nu iubește bătrânii, ne ucide încet-încet”, spune el.

Locuiește cu fiul său și constată cât de repede se „evaporă” pensia. Chiar dacă nu îl susținea pe guvernul anterior, situația era mai bună. „Ne-au luat beneficiul de a avea viața demnă pe care am câștigat-o ca muncitori. Nu ne ajung banii nici măcar pentru alimente, nu știu ce vom face luna aceasta, când au crescut din nou prețurile la lumină, gaz și transport”, se plânge Juan. „Aceasta este o țară bogată, dar sunt patru șmecheri care fură tot, de aceea suntem așa”, concluzionează el.

Julieta Aldín, 69 de ani: „Dacă n-ar fi fiicele mele, aș trăi pe străzi”.

Julieta, mamă a șapte copii, a alternat creșterea lor cu diverse munci neoficiale. Datorită unei legi anterioare, a reușit să iasă la pensie, dar ajutorul de stat este insuficient. La 61 de ani, vinde pe stradă haine primite ca donații. E prima dată la protest, deoarece poliția a alungat vânzătorii ambulanți și nu-i mai lasă să lucreze. „Ce vreți să facem? E foarte greu și am tot mai puține puteri să continui”, spune Julieta.

Liliana Fonsi, 62 de ani: „E revoltător câți bani cheltuiesc ca să ne reprime”.

Liliana a început să participe la marșuri ca lucrătoare în sănătate, intuind că generația ei va avea nevoie de sprijin. Ea susține ideea că „nimeni nu se salvează singur”. Liliana participă la adunările de cartier formate după victoria lui Milei și începutul tăierilor. Ea este indignată de numărul polițiștilor și costurile represiunii, precum și de implicarea Jandarmeriei. „Sunt oameni care se tem să vină, dar am devenit un focar pentru sectoarele aflate în luptă și în fiecare miercuri ni se alătură cineva. Nu ne vor opri”, prezice Liliana.