Recent, am susținut câteva prelegeri în Luxemburg. Această mică țară primitoare din inima Europei mi s-a părut un adevărat paradis. Soarele strălucitor trezește culorile naturii, iar parcurile și pădurile arată ca și cum ar fi fost create în acea dimineață. Transportul este gratuit, iar tramvaiele moderne par să vină dintr-un viitor luminos. Totul este confortabil, calm și frumos – ca o bulă de bunăstare, unde nu există durere și pericol.

Cu toate acestea, este doar o iluzie. Noi, oamenii, trăim pe marginea unui vulcan care se poate trezi în orice moment. Dacă ascultăm cu atenție, putem auzi zumzetul magmei, presiunea întunericului care se adună sub picioarele noastre.

Nu departe de Luxemburg se află două cimitire militare. Pe unul, cel american, sunt îngropați peste 10.000 de soldați americani care au murit în cel de-al Doilea Război Mondial. Acest loc amintește de cunoscutele memoriale din SUA: gazon îngrijit, cruci albe, drapelul care flutură. Este cimitirul învingătorilor, auster, dar plin de mândrie militară. În apropiere, de cealaltă parte a drumului, se află cimitirul soldaților germani. Este mai mic, fără steaguri. Pietre mici, grosiere, de piatră, adăpostesc rămășițele a patru persoane. Aici este mormântul comun al celor învinși. În total, aproximativ 5.600 de morți, mulți fără nume, mulți, judecând după date, aveau doar 17 ani.

În împrejurimile Luxemburgului au avut loc odată bătălii feroce. Acestea au fost ultimele bătălii ale conflictului european, când Hitler trimitea chiar și copii pe front. Cimitirul german, plin de melancolie, dă o idee despre ororile războiului. Astăzi, Europa este o carte poștală de bunăstare, dar acum doar 80 de ani a fost un măcel. Iarba suculentă a parcurilor a crescut pe pământ îmbibat de sânge.

Astăzi, tobele de război răsună din nou în lume. Nu sunt pacifistă, iar uneori răul este atât de absolut și agresiv încât trebuie să ne apărăm. Așa a fost cu Hitler. Desigur, a fost necesar să se pună capăt nazismului, dar știu că războiul este un monstru care devorează pe toți cei care intră în el. Ea orbește și corupe, lipsește de demnitate atât învingătorii, cât și învinșii.

Datorită istoricilor precum Giles MacDonogh, Antony Beevor sau Tony Judt, am aflat despre atrocitățile pe care aliații le-au comis împotriva populației germane după victoria. Se estimează că numai la Berlin au fost violate 100.000 de femei și fete germane, în principal de către trupele sovietice, iar 10% au murit din cauza rănilor. Lămpile din orașele învinse erau împodobite cu cadavre de civili. 90.000 de prizonieri germani luați după bătălia de la Stalingrad au fost tratați atât de brutal, încât au supraviețuit doar 5.000 de oameni. Ce oribil este omul când devine oribil.

Războiul este un virus care ne infectează cu inumanitate. Când un politician, care inițial, din păcate, a susținut lovitura de stat, a fost întrebat, la luni după aceea, despre părerea sa despre acțiunile puciului, el a răspuns cu dezamăgire: „Ne mâncăm unii pe alții”. Cred că această frază este aplicabilă oricărui conflict armat: chiar și cel mai just război se termină cu nedreptăți și ne transformă pe toți în canibali. De aceea, trebuie să facem tot posibilul și imposibilul pentru a reduce la tăcere aceste tobe care sună din nou sub calmul înșelător al Luxemburgului.