Un „wow!”, câteva „uau!”, un „văleu!”. Mai lipsea un „super!” în colecția de onomatopee care rezuma ziua de sâmbătă, lumină și soare afară, întunecată în velodromul din Apeldoorn până când, deja noaptea târziu, la 21:50, a ieșit Paula Sevilla, soarele din La Solana, pe pistă.

Nouă în proba de 400m, a alergat ca o expertă cu mii de bătălii la activ într-o finală care le includea pe magnifica olandeză Lieke Klaver și pe fulgerătoarea norvegiancă Henriette Jaeger, precum și pe cehoaica Lurdes Manuel și pe poloneza Justyne Swiety. Și printre toate acestea, micuță, aproape un șoricel care nu face zgomot, dar nu se teme, Sevilla, care, pur creier și mai mult picioare, și sfătuită magnific de antrenorul ei, veteranul José Luis Calvo, rezistă tentației de a se lupta pentru culoar cu Klaver și Jaeger, și, de pe culoarul cinci, „conservatoare pentru că nu credea că poate rezista în față”, spune ea, se plasează a treia și apără fortul, urmând ritmul celor mai puternice. Acestea ajung la timpi dincolo de limitele Sevillei, 27 de ani, mulți ani în proba de 200m, sufletul ștafetei scurte spaniole și capacitatea sa de a forma o echipă, de a se întări cu dragostea coechipierelor și, generoasă, de a le întări pe ele. „Au venit toate să mă încurajeze și pentru mine faptul că le am în tribună a fost un mare punct de sprijin pentru că, în plus, eu mereu când ies pe pistă mă uit unde sunt oamenii mei pentru că mă reconfortează foarte mult”, spune Sevilla, încă cu acid lactic amețindu-i capul, și uitând de greața pe care nervii, tensiunea, o fac să vomite uneori înainte de a concura. „Cred în mine pentru că sunt oameni care aveau mai multă încredere în mine decât mine. Și psihologul meu, Félix Marquiegui, care mi-a făcut drumul un pic mai ușor. A știut să mă ghideze spre unde trebuie să-mi îndrept atenția. A fost succesul de a crede în mine în această competiție și de a nu mă lăsa doborâtă, că uneori mă fac mai mică decât sunt cu adevărat”.

Klaver câștigă cu 50,38s, Jaeger se luptă cu ea pentru victorie până în ultimul metru și rămâne la șapte sutimi (50,45s), și, cu o recompensă meritată, cu o barieră mai dărâmată, chiar și cu o sutime, cea a celor 51s, bariera supraexcelenței pe pistă de 200m, egalând cu 50,99s recordul național care se credea intangibil, stabilit de Sandra Myers în 1991. Este a treia spaniolă medaliată la un European în sală după Cristina Pérez (bronz în 1987), Myers (prima în 1992) și Indira Terrero (a doua în 2015).

„A fost incredibil, eu am încercat să mă țin de ele până la final. Mi-era foarte frică să nu-mi pierd puțin tehnica la final și să mă depășească în ultimul moment pentru că nu mai aveam mult spațiu de reacție”, spune Sevilla, profesoară de educație fizică care locuiește de 10 ani în reședința Blume din Madrid. „Sunt super-fericită. Am egalat recordul și eu, care sunt o fată de ștafetă, am obținut o medalie individuală cu care nu am visat niciodată”.

Până atunci, ziua spaniolă trecuse prin „văleu”-ul lui Abel Jordán, titanul căruia corpul i-a spus stop în semifinalele de 60m; „wow”-ul lui Guillem Crespí (6,58s în semifinală), care s-a calificat pentru finală, și „uau”-urile aceluiași Crespí (al șaselea în finală, 6,59s), Iñaki Cañal (al patrulea în finala de 400m, 45,78s) și Fátima Diame (6,73m), a cincea la lungime.

În gări avertizează, atenție, un tren poate ascunde altul, iar în atletismul spaniol ar trebui să avertizeze și ei, atenție, un sprinter acoperă cu siguranță altul, și mai ales dacă este atât de mare, figurat și fizic, precum Abel Jordán, lunganul de 1,93m, care iese atins, dă trei prime sprijinuri magnifice în semifinala sa și, în același timp în care capătă viteză, durerea în abductorul său crește. Aleargă 50 de metri, ultimii 10 îi trotează. Nu riscă să se rupă. „Mai bine să fii sănătos decât să fii finalist european”, filozofează puștiul din Fullerton care se apropie de balustradă pentru a vedea a treia semifinală. O apreciază și scoate un fluierat de admirație. Spaniolul ascuns, un barcelonez compact (1,75m) care se antrenează lângă plajă pe pista de la Mar Bella și se autodefinește cel mai chill din selecție, Guillem Crespí, a câștigat-o. Wow, strigă Jordán. „Aleargă mult. Are 10,18s la 100m. Dacă ar fi alergat așa la naționalele de la Gallur m-ar fi pus într-o situație dificilă”, recunoaște campionul care atunci a obținut cea mai bună marcă a sa (6,54s) în timp ce Crespí se poticnea la al cincilea sprijin după ce a ieșit ca o rachetă și termină al treilea (6,69s). La prânz aleargă prost în serii (6,66s), își ia adio, „arată rău pentru a trece”. Doar două timpi vor obține loc în semifinale. Se relaxează. Chill out pe o canapea de piele albă unde îi sosește vestea bună, trece cu ultimul timp. Culoarul unu în semifinale. Ieșire atomică. Nu există sprijinuri false, doar progres și victorie. 6,58s. Marcă personală. Un „wow!” de la Jordán. Câteva fraze ale velocistului antrenat de Pau Fradera: „A ieșit deja cursa. Am lucrat mult de la Madrid. Suntem foarte egali. Se poate visa”.

Culoarul cinci în a doua sa finală continentală după ce a terminat al șaselea în proba de 100m a lui Marcell Jacobs pe stadionul Olimpic din Roma în iunie. Niciun gest către cameră. Galeria este în interiorul său. În stânga sa, cel mai rapid până atunci (6,52s), britanicul Jeremiah Azu; în dreapta sa, un alt britanic cu cea mai bună marcă (6,57s), și mai departe, pe șapte, suedezul Henrik Larsson. Coroana se joacă în sutimi. I se pune, coroană regală, ca cele care se oferă cu cozonacii de Reyes, Azu (6,49s). Suedezul, al doilea (6,52s, record național); Robertson, al treilea (6,55s). Toți trei își îmbunătățesc mărcile. Crespí o înrăutățește cu o sutime (6,59s). Este al șaselea, ca la Roma.

Ca Paula Sevilla, Iñaki Cañal, 27 de ani, Gijón, a început ca velocist pur, 100m (10,53s) și 200m (20,93s), dar când a împlinit 24 de ani, accidentările continue, incapacitatea de a le găsi o soluție, l-au împins pe antrenorul său, velocistul Pedro Pablo Nolet, să-l alinieze în probe de 400m. Viteza sa inițială, demolatoare, însoțită de un proces prelungit de a obține o bună rezistență la viteză, l-au făcut un fenomen imediat, o putere, o capacitate de a prinde culoar liber de pe culoarele înalte și de a-l apăra cu corpul său, pe care în ovalul din Apeldoorn l-a expus în serii și în semifinale și care i-a lipsit în finală, unde l-a dezavantajat ieșirea de pe culoarul patru și în care pozițiile de la 200m, culoarul pentru ungurul Attila Molnar (45,21s), polonezul Maksymilian Szwed (45,31s, record național) și francezul Jimy Soudril (45,59s), în această ordine, s-au menținut până la final. Și locul patru pentru Cañal (45,88s), fizioterapeut colaborator al Unión Popular de Langreo, istoricul club al marelui portar Nieves.

Cu 6,73m și lovind cu piciorul stâng după o cursă scurtată cu un pas, Fátima Diame, nu a putut repeta podiumul său de la Campionatele Mondiale de la Glasgow de acum un an. Cu marca obținută atunci (6,78m) nu ar fi ajuns nici măcar la bronz la Apeldoorn într-o finală de nivel înalt câștigată de italianca Larissa Iapichino (6,94m), fiica Fionei May, în fața elvețiencei Annik Kälin (6,90m) și a marii favorite, germanca Malaika Mihambo (6,88m).