Cele două lecții de bază pe care le învață un umorist începător

Cele două lecții de bază pe care le învață un umorist începător sunt: să nu râdă de propriile glume și să nu le explice. Cu cât este enunțată mai serios și mai direct, cu atât mai tare vor răsuna hohotele de râs. Nimic nu este mai anticlimactic la o cină cu prietenii decât ca pe cineva să-l deranjeze o glumă sau să ceară să i se explice. Este efectul Cenușăreasa la miezul nopții: îți vine să ceri nota și să chemi un taxi. o glumă eșuează doar dacă primește tăcere și greieri. Dacă majoritatea râde, cei care se enervează sau se desconcertează greșesc. Glumele nu au un public universal, se spun într-un loc și într-un timp concret: aceeași glumă poate fi foarte amuzantă spusă la bar, sau o ofensă sângerândă spusă la o priveghi. Eu citesc caricaturile din The New Yorker de o jumătate de viață și am râs doar de două ori în douăzeci de ani. Ce să fac, nu sunt pentru mine. Nu o să dau în judecată revista, mă mulțumesc să citesc alta. Toate acestea sunt umorologie de bază: o cunoștință pe care majoritatea oamenilor o dobândesc în primul an de școală primară, când le vine prima glumă cu vânturi. Dar în România sunt câțiva judecători care nu știu asta. Poate pentru că examenele de admitere la magistratură sunt atât de dificile încât au început să memoreze Codul Civil la vârsta de șase ani și nu au avut timp să-și dezvolte simțul umorului. Cine știe de ce, dar în România abundă un tip de judecător care are nevoie să i se explice glumele și au adoptat obiceiul de a interoga comedianții și, uneori, chiar de a-i condamna. Ultimul a fost Héctor de Miguel, dar prin tribunale au trecut atâția comici (îmi vin în minte, fără să mă străduiesc, Anónimo García, Mongolia, istoricul Cristo de Javier Krahe…) încât ar fi timpul să includem o materie de teorie a umorului în planurile de învățământ de Drept. Ne-am scuti astfel de rușinea de a vedea bieții umoriști dând explicații despre ceea ce nu se poate explica. “Era o glumă”, a declarat Héctor de Miguel, și nu se mai poate adăuga nimic. Sunt glume. Râzi sau nu, dar nu există altceva. Și că o justiție foarte lentă, blocată și care oferă un serviciu deficitar cetățeanului își dedică resursele limitate pentru a explica glumele unui judecător este cea mai proastă glumă care ni s-ar putea spune. Una proastă de-adevăratelea, care provoacă doar un râs sardonic și dezamăgit.