În cronica sa, Jorge F. Hernández reflectă asupra pierderii celor dragi și asupra modului în care amintirea lor se poate manifesta în cele mai neașteptate forme. Autorul împărtășește experiențe personale, povestind despre o veveriță neagră care a apărut la fereastra sa în aceeași zi în care sora sa a intrat în comă. Această poveste devine o metaforă a legăturii dintre lumea celor vii și a celor plecați, o reamintire că, chiar și în cele mai grele momente, nu suntem singuri.

Hernández începe cu amintiri despre întoarcerea în Mexic după ce a trăit în Madrid. El descrie cum viața sa a fost umplută de noi culori, când natura s-a întors în viața sa, în special o vrabie care îi vizita casa. Acest episod servește drept preludiu la reflecții mai profunde despre moarte și renaștere, despre modul în care cei dragi plecați continuă să fie prezenți în viața noastră.

Autorul își amintește o poveste din familia sa, când fratele său a văzut reîncarnarea unei rude decedate sub forma unui porumbel. Această poveste subliniază credința că dragostea și legătura cu cei plecați nu mor, ci continuă să trăiască în inimile celor dragi.

Imaginea centrală a cronicii este o veveriță neagră care a apărut la fereastra autorului într-un moment tragic. Veverița devine un simbol al consolării și o reamintire a prezenței tatălui autorului, care, după părerea lui Hernández, încearcă astfel să-l susțină într-un moment dificil.

În concluzie, autorul subliniază importanța memoriei și menținerii legăturii cu cei plecați. Veverița neagră devine nu doar un animal, ci un simbol al faptului că cei dragi rămân cu noi, amintind despre valoarea vieții și că dragostea nu cunoaște limite.