Natalia Huarte & Luisa Carnés

Natalia Huarte a descoperit opera Luisei Carnés, una dintre intelectualele spaniole exilate dupã Rãzboiul Civil, cãrora preþedintele Lázaro Cárdenas le-a deschis uþile Mexicului, datoritã adaptãrii teatrale pe care Laila Ripoll a fãcut-o acum trei ani a piesei Tea Rooms. Acum, actriþa navarezã de 35 de ani are ocazia þi „norocul” de a intra în universul mai personal al acelei scriitoare progresiste þi luptãtoare cu Natacha, primul ei roman þi cel mai autobiografic. Un portret al mediului social þi familial al femeilor muncitoare dintr-un atelier de pãlãrii, în anii treizeci ai secolului trecut, într-un context amar þi crud. Din nou, Laila Ripoll este cea care regizeazã aceastã piesã care se joacã la Teatrul Spaniol pânã pe 30 martie.

Natalia Huarte, una dintre marile actriþe de teatru ale momentului, a jucat în Paris 1940, de Josep Maria Flotats, Psihozã 4.48, cu care a câþtigat premiul Max pentru cea mai bunã actriþã, sau Fortãreaþa, de Lucía Carballal. Huarte a intervenit þi în serialul de succes Querer, de Alauda Ruiz de Azúa.

Mai multe informaþii
Aþa se construieþte o actriþã

Întrebare. Ce angajament reiese din aceastã piesã despre munca femeilor?

Rãspuns. Existã un angajament social foarte clar þi un angajament faþã de femeie þi contextul care o înconjoarã. Existã ceva ce simt foarte mult în timp ce fac reprezentaþiile þi anume imposibilitatea de a fi fericit când eþti înconjurat de mizerie. Când nu existã capacitatea de a creþte þi de a avea un viitor demn þi în libertate, când nu poþi nici mãcar sã plãteþti chiria casei tale þi simþi o presiune socialã care te împinge în jos, este normal sã fim triþti. Acest lucru se reflectã perfect în Natacha.

Î. Nu existã atunci loc pentru speranþã?

R. Vreau sã cred cã da, cã în cele din urmã existã un moment de speranþã în transformarea acelei dureri în furie. Cred cã Luisa Carnés trage în sus, dar trãgând cu ea o durere þi rãni foarte puternice.

Î. Suntem în faþa unui portret al lumii muncii a femeilor din acea vreme. Suntem încã la fel?

R. Îmi place întotdeauna sã cred cã ceva se schimbã. Cred cã am început sã comunicãm mai bine. Natacha, în piesã, nu poate comunica cu nimeni din jurul ei despre ceea ce i se întâmplã þi cred cã astãzi este posibil sã pui nume anumitor sentimente, anumitor stãri depresive, astfel încât lucrurile sã iasã la ivealã. Acele femei trãiau într-o stare de tãcere þi resemnare pe care cred cã fetele mai tinere au depãþit-o acum.

Î. Este important sã rupem tãcerea?

R. Da, în general, în toate aspectele vieþii. Eu sunt din nord þi acolo se simte o tãcere puternicã care devine o mare povarã. A vorbi þi a rupe acele tãceri este un act de curaj. Trebuie sã vorbim, dar mai întâi este necesar sã plecãm de la o stare de ascultare prealabilã a propriei persoane þi a celorlalþi. Trebuie sã îndrãznim sã numim lucrurile. Tãcerea ne duce la o stare de închistare þi de transformare nulã.

Î. „Ce viaþã naþpa”, „ce tipi naþpa”, spune Natacha în piesã. Afirmaþii care se aud astãzi.

R. Aþa este, se pare cã am bãgat cârnaþi în text þi nu este aþa. În fiecare zi sunt mai surprinsã de asemãnarea pe care o gãsesc între aceastã Natacha, o fatã foarte tânãrã în acei ani treizeci, þi mine. Este o femeie care vorbeþte foarte liber, foarte deschis despre multe lucruri, cum ar fi faptul cã nu vrea sã întemeieze o familie, nu vrea sã fie mamã. Este surprinzãtoare modernitatea þi contemporaneitatea Luisei Carnés.

Î. Hãrþuirea la locul de muncã þi sexualã apare clar în piesã. Natacha a suferit-o în tãcere. Ce s-a schimbat astãzi odatã cu feminismul?

R. Deodatã am început sã fim vãzute. Simt cã facem parte activã, cã suntem pe drumul de a face parte activã din societate. În piesã, Natacha presupune cã þeful ei o va atinge când se prezintã în biroul lui pentru a-i cere un avans din salariu þi, în plus, trebuie sã tacã. Simt cã începem sã fim vãzute þi acesta este un mare progres. Sper cã vom continua pe acest drum. Este o muncã colectivã, dar þi foarte personalã, a fiecãreia dintre noi.

Huarte, la Teatrul Spaniol, în Madrid. Samuel Sánchez

Î. S-a lansat þi o piesã despre Carmen Conde, prima femeie academician þi, de asemenea, oarecum uitatã, la fel ca Luisa Carnés. Le-a venit ora?

R. Din fericire, da. Cu Luisa sunt fascinatã. Este o femeie care mã atrage direct, pe lângã coincidenþa cã personajul se numeþte Natalia ca mine þi cã fabrica de pãlãrii unde lucra este lângã casa unde locuiesc acum în Madrid, lângã Matadero. Luisei Carnés þi Carmen Conde le-a venit ora, dar sunt încã atât de multe de descoperit þi adaptat în teatre.

Î. În Natacha se abordeazã þi se vorbeþte clar despre ideea de suicid. Este acesta unul dintre lucrurile pe care trebuie sã le numim?

R. Sigur. Este un alt lucru surprinzãtor al piesei. Natacha spune direct cã nu vrea sã trãiascã, cã s-a gândit sã se sinucidã. Am vorbit mult Laila [Ripoll] þi eu despre acest subiect. Nu-mi place foarte mult cuvântul normalizare, dar cred cã, desigur, trebuie sã vorbim despre suicid, despre depresie, despre momentele proaste pe care le are cineva în viaþã. Când cineva vorbeþte þi povesteþte, apare o complicitate care te poate ajuta sã ieþi dintr-un moment greu.

Î. Sunteþi o persoanã tãcutã?

R. Este curios, vorbesc mult þi uneori tac ceea ce este important.

Î. V-aþi apropiat deja de lumea femeilor republicane în documentarul Las cartas perdidas. Nu trebuie sã mai privim înapoi þi mai ales acum cu acest peisaj internaþional?

R. Nu trebuie sã uitãm niciodatã exemplele atroce trãite în trecut. Lumea culturii poate contribui mult împotriva momentului înfricoþãtor pe care îl trãim. Nu are nimic de-a face cu covoarele roþii þi pompa, are de-a face cu spunerea de poveþti pentru a înþelege lumea.

Î. În ultimii ani nu aþi încetat sã lucraþi, anul trecut aþi câþtigat premiul Max pentru interpretare. Ce cãutaþi þi ce gãsiþi în teatru?

R. Caut toate acele fisuri care, uneori, în viaþã îmi sunt dificile, cum ar fi tãcerea despre care vorbeam. În teatru gãsesc locurile pentru a mã cunoaþte mai bine, pentru a þti despre slãbiciunile mele þi pentru a înþelege puþin mai bine lumea. Este ca o fântânã în care vreau sã mã bag pânã în fund. În teatru gãsesc rãspunsuri þi chei pentru a rezolva probleme. Este o profesie care te invadeazã mult þi din care pretind sã-mi serveascã pentru viaþã. Eu nu sunt doar actriþã, sunt mai multe lucruri.

Î. Ce mai eþti?

R. Deocamdatã, sunt o femeie de 35 de ani care are multe temeri, dar þi multã forþã. Sunt prietenã, sunt sorã, fiicã, sunt partenerã.

Î. De unde vã vine vena artisticã?

R. Când eram micã, în casa mea s-au întâmplat niþte lucruri cam complicate þi cred cã asta a fãcut sã se trezeascã în mine o sensibilitate destul de mare. Întotdeauna am vrut sã vin la Madrid sã studiez þi când am fãcut teatru în liceu am þtiut cã vreau sã intru în pielea altor persoane. Interpretarea mã salveazã, nu þtiu de ce, dar de ceva.

Î. Este o profesie atât de expusã încât incitã la punerea sub semnul întrebãrii a muncii. Vã puneþi mult sub semnul întrebãrii?

R. Mult. Autocritica exageratã este unul dintre câmpurile mele de luptã cele mai personale. Misiunea mea acum este sã mã pedepsesc mai puþin. M-am pedepsit mult. Îmi vin fantome cã aþ fi putut sã fac întotdeauna mai bine. A fi atât de autoexigent nu este foarte bine.