În câteva cuvinte
Declarația PKK și apelul lui Öcalan reprezintă o oportunitate istorică pentru rezolvarea conflictului kurd din Turcia. Deși trebuie abordate cu precauție, aceste inițiative ar putea duce la o pace durabilă și la stabilitate regională, dacă Erdogan va da dovadă de pragmatism și va oferi garanții minorității kurde.
Anunțul istoric al Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK)
Anunțul istoric al Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK) privind disponibilitatea sa pentru un armistițiu și chiar dezarmarea eventuală – condiționată de eliberarea liderului său, Abdullah Öcalan, încarcerat pe insula-închisoare Imrali de 26 de ani – marchează un punct de referință în patru decenii de conflict între Republica Turcia și insurgența kurdă, care a costat cel puțin 40.000 de vieți.
Totuși, atât declarația PKK, cât și apelul lui Öcalan la dizolvarea organizației armate trebuie primite cu precauție. Este un conflict foarte complex. PKK, aflat pe lista organizațiilor teroriste din SUA, UE și Regatul Unit, este istoric împărțit între susținătorii independenței Kurdistanului – care include teritorii în Siria, Irak și Iran – și o linie mai moderată și pragmatică, care consideră acceptabil să trăiască sub steagul turcesc, dar într-un mediu în care le sunt garantate drepturile politice.
Acest ultim aspect a fost întotdeauna dificil de acceptat pentru diferitele guverne turce, dar cu atât mai mult pentru regimul naționalist al lui Recep Tayyip Erdogan. Represiunea turcă împotriva kurzilor nu s-a limitat la aspectul militar, ci a inclus și criminalizarea limbii și culturii kurde, încarcerarea politicienilor lor, închiderea mass-media și restricționarea libertăților fundamentale.
Acum mai bine de zece ani, a existat deja un armistițiu care ar fi trebuit să ducă la dezarmarea PKK, dar nu numai că s-a terminat cu un eșec, ci a dat naștere operațiunilor militare ale guvernului turc care au agravat conflictul. În plus, extinderea influenței kurde în Irak după regimul lui Saddam Hussein – cu crearea practică a unui teritoriu kurd independent în nordul țării în 2003 – și în Siria, cu implozia dictaturii lui El Asad, a fost determinantă în ostilitatea Turciei față de o înțelegere cu PKK.
Războiul din Siria din 2011 a permis întărirea milițiilor kurde pe care Ankara le consideră o extensie a PKK. Acest lucru l-a determinat pe Erdogan să intervină militar în nordul Siriei pentru a evita consolidarea unei entități kurde autonome la granița sa. Acest intervenționism a transformat Ankara într-un alt actor destabilizator din regiune și a servit drept pretext pentru intensificarea represiunii împotriva kurzilor de pe propriul teritoriu.
În ciuda precedentelor, posibilitatea rezolvării conflictului kurd în Turcia este o veste foarte bună într-o regiune unde problemele s-au înmulțit în ultimii ani. Erdogan ar trebui să accepte oferta cel puțin cu pragmatism, să ofere garanții minorității kurde și să pună capăt unuia dintre conflictele înrădăcinate dintr-o zonă unde există puține oportunități de acest fel.
