Dezvoltarea economică a unei țări este un proces complex și multidimensional, care depășește simpla creștere a produsului intern brut. Este crucial să evaluăm modul în care se îmbunătățește calitatea vieții cetățenilor, luând în considerare factori precum nivelul de sărăcie, siguranța și accesul la asistența medicală. Pe baza acestor date sunt elaborate programe guvernamentale menite să îmbunătățească viața majorității populației.

Pentru a obține o dezvoltare economică reală, este necesar să se ia în considerare nu numai indicatorii economici, ci și consensul social. Experiența istorică arată că multe țări, precum Franța în 1789, SUA după Marea Criză și Europa postbelică, au încheiat un „contract social” care le-a permis să meargă înainte. Aceste acorduri au inclus dezvoltare, ajustare și progres, iar măsurile de succes au fost relative și au depins de condițiile specifice.

Din păcate, apar adesea erori atunci când prioritatea este acordată propriilor programe, reformelor structurale, care sunt ghidate mai mult de considerente ideologice decât de o perspectivă pe termen lung. Un exemplu este Chile în anii 90, unde reformele au dus la o scădere a sărăciei și inflației. Astfel de măsuri, cum ar fi crearea unei bănci centrale independente, deschiderea economiei, reforme politice și altele, au contribuit la creșterea economică cu o medie de 5% în perioada 1990-2010.

Cu toate acestea, acum, când creșterea potențială pe termen lung a țării este de aproximativ 2%, este important să ne gândim la ce a mers prost. În 2012, economiștii James A. Robinson au publicat cartea „De ce eșuează națiunile”, în care au identificat două tipuri de instituții care influențează dezvoltarea țării: instituțiile incluzive, care protejează drepturile de proprietate și promovează egalitatea, și instituțiile exclusive, care concentrează puterea în mâinile elitei.

Instituțiile exclusive necesită adesea ca conducătorii să monopolizeze puterea, să controleze instituțiile și dezbaterile publice, stabilind un stat centralizat. Căderea în această capcană poate duce la o creștere a controlului asupra ideilor în detrimentul reprezentativității, atunci când programele politice promit să rezolve toate problemele pe termen scurt. Există o mulțime de exemple ale unor astfel de situații în lume, în special în America Latină.

Rămâne deschisă întrebarea dacă Chile este încă o economie incluzivă. Este necesar să se ia în considerare amenințările, cum ar fi retragerea economiilor de pensii, discuția despre calitatea educației, reformele pieței muncii și reforma pensiilor.

În perioada electorală, adesea se aud soluții simple la probleme complexe. Este important să ne amintim de necesitatea de a ne strădui pentru dezvoltare, creștere și o economie incluzivă, fără a complica dezbaterile.

Autor: Jonas Preller R., director de marketing și comunicare EY Chile, lector la Facultatea de Comunicare UDD, jurnalist.