Am auzit-o o dată pe Marcela, supraviețuitoare a traficului de persoane, spunând că cea mai veche meserie din lume nu este prostituția, ci să te prefaci că nu vezi. Juanjo Castro, regizorul documentarului ‘7291’, a ales să facă exact contrariul cu acest documentar de două ore și trei minute: să confrunte moartea, durerea, neglijența și mizeria.

Nu este ușor să menții contactul vizual și tensiunea arterială stabilă când o ai în fața ta pe Mercedes Huertas, fiica care și-a pierdut tatăl în timpul primului val de coronavirus într-un azil de bătrâni din Comunitatea Madrid. De fapt, este atât de greu, încât îți vine să o îmbrățișezi, să-i strângi mâna pentru a o face să nu mai tremure. Să-i spui că ești acolo, că știi deja, că ți s-a transmis ceva foarte similar, că te-au mințit pentru a nu te răni mai mult, că i-au negat și, prin urmare, au făcut-o și cu tine.

Nu mă mir, Isabel Díaz Ayuso, că nu ai avut timp în cinci ani să vezi pe nimeni. Analiză: Ce o deranjează pe Ayuso la documentarul ‘7291’? Faptul că guvernul ei insistă acum că au fost doar 4.000 de morți, aproximativ populația din Casarrubuelos, denotă că această problemă, atunci și mai ales acum, a trecut de la a o durea la a o scoate din minți. Pentru că nu au fost 4.000, nici 7.291. Au fost morții, doamnă, și cei care am rămas.

Familiile, cu Paz Villanueva amintindu-i dumneavoastră și celorlalți că tatăl ei a murit “sufocându-se” din 25 martie până în 8 aprilie, fără a putea fi transferat la spital. Lucrătorii din azilele de bătrâni, de la directori până la ultima dintre asistente.

“Nu este că le dădeam mâna, ci că nu aveam nici măcar morfină pentru ca ei să plece liniștiți. Agățați de barele patului, luptând pentru a respira”, spune una dintre ele. “Puteai vedea teroarea în ochii lor”, spune alta. Aceia cărora nu le aplaudam la ora opt seara și nici nu le cântam ‘Resistiré’ de Dúo Dinámico. În spitalul Ifema, despre care se spune că a uimit lumea, în loc de Manolo și Ramón, suna imnul Spaniei. Am simțit pace în ziua în care am fost acolo. Mi s-a rupt inima când am văzut, în acel spital de campanie, sala dedicată familiilor. Ce noroc au unii, m-am gândit. Uneori uit aceste detalii. Alteori, de cele mai multe ori, am chef să dau foc la tot ce-mi stă în cale.

Sunt mulți. Suntem mulți. Unii vorbesc în timpul acestor două ore și trei minute citind o hârtie pe care au notat totul pentru a nu uita. Sunt voci calme, altele care se frâng, altele care amintesc de neputința și furia acelor zile. Aproape toți au tendința de a-și pleca capul. Din vina mea, din vina mea, din marea mea vină.

Este Carlos Mur, care vocalizează foarte bine și știe pe de rost datele, transmițând frigul numerelor și al feței sale. Alți responsabili pronunță fraze care acum mi se par aproape comice. “Acel lucru a început să se complice teribil”, “s-au spus despre noi lucruri care mi se par excepționale”. Alții vorbesc despre cataclism și război, despre vârstism și utilitarismul victimelor. Că a trebuit să alegem și unora ne-a picat potcoava în acea lună martie 2020, în timp ce ne mențineam calmul datorită aproape oricărui lucru. Colacul meu de salvare a fost un platou cu brânzeturi variate pe care într-o zi mi l-a adus soțul meu de la supermarketul de lângă. Le-am devorat zilnic, în timp ce numărul morților creștea și eu doar aspiram să nu aud o tuse de la niciunul dintre cei cu care conviețuiam.