Joan Zamora: O poveste despre abilități înalte și lipsa de înțelegere

Joan Zamora, un tânăr de 20 de ani, a fost diagnosticat cu abilități înalte la vârsta de 14 ani, în mod întâmplător. Un profesor de școală primară a suspectat că fratele său mai mic ar putea avea aceste abilități, iar familia a decis să-i testeze pe ambii copii. Ambii au fost testați pozitiv. Își amintește de perioada primară ca fiind una “jovială”, până în ultimul an. “A existat o distanțare față de colegi. Aveam interese diferite și a ajuns un moment în care nu mai puteam vorbi cu ei”. În gimnaziu, și-a găsit prieteni noi cu interese comune: desenul și crearea de lumi. Dar notele au început să scadă. “Îmi petreceam timpul desenând, eu am nevoie să fac ceva manual în timp ce ascult, dar profesorii vedeau asta ca pe o lipsă de respect. A fost terifiant”. În cele din urmă, a intrat într-o stare depresivă, dar susține că pandemia l-a salvat.

Joan, tatăl său, își amintește că, în clasă, era “o luptă constantă” pentru că fiul său “corecta constant profesorul și nu vedeau că are abilități înalte”. “Până la urmă, nu mai mergea la ore, doar la examene, pentru că, deși le explicam profesorilor că el are nevoie să deseneze în timpul orei, nu înțelegeau”. Tatăl regretă invizibilitatea și lipsa de înțelegere care înconjoară acest colectiv. “Nu profităm de potențialul acestor copii și ne limităm la mediocritate, iar acest lucru ne prejudiciază ca țară”, conchide el.

Cazuri ca cel al lui Joan, care studiază în prezent Filosofie la Universitatea din Girona, sunt mai frecvente decât s-ar crede. Conform datelor Departamentului de Educație, existau 4.191 de elevi cu abilități înalte în anul școlar 2023-24 (ultimele date publicate). Dar familiile și experții susțin că nu sunt toți cei care ar trebui să fie. Există un consens general că 10% din populație are abilități înalte: în sistemul educațional catalan, cei detectați reprezintă 0,3%.

“Vârsta medie de depistare este de opt ani, și de obicei pentru că părinții își duc copilul la psiholog. Ar trebui să-i detectăm la vârste fragede, pentru că uneori poate fi prea târziu și unele cazuri se termină cu eșec școlar”, subliniază Teresa Gómez, vicepreședintă a Fanjac, o asociație a familiilor de elevi cu abilități înalte.

Dar detectarea acestor profiluri nu este întotdeauna ușoară. Marta Villalibre, profesoară de gimnaziu și vicepreședintă Ivira, o altă asociație a familiilor, susține că un obstacol important este necunoașterea profesorilor. “Nu avem nicio idee despre abilitățile înalte, nimeni nu ne-a vorbit despre asta niciodată. Elevul care ia nota 10 este ușor de detectat, dar sunt alții care nu, cum ar fi cei demotivați”, asigură și această mamă a doi copii cu abilități înalte. Fratele mai mic al lui Joan, de asemenea cu abilități înalte, nu a fost detectat nici el. “Ne-a sunat profesoara spunând că e cam prostuț pentru că tace când e întrebat. Și ne-au arătat un desen cu o roată neagră cu case cu susul în jos; ea credea că băiatul are o problemă, și se pare că desenase o gaură neagră care mânca casele”, adaugă tatăl.

Marea varietate de profiluri pe care le prezintă acești minori nu ajută nici ea. “Există atâtea profiluri câți elevi, dar există elemente comune, cum ar fi intensitatea sau sensibilitatea ridicată. Poți avea un copil de 10 ani care este capabil să rezolve probleme de clasa a VIII-a, dar după aceea poate face o criză de nervi ca un copil de doi ani, sunt foarte imaturi emoțional”, intervine Villalibre. Uneori, acești elevi pot dezvolta o altă tulburare de învățare, cum ar fi TSA, ADHD sau dislexie, care pot ascunde abilitățile înalte.

Antoni Castelló, profesor de Psihologie la Universitatea Autonomă din Barcelona, este oarecum în dezacord și susține că problema diagnosticării acestor elevi este că se face prea devreme și consideră că de la vârsta de 12 ani este mai fiabilă. “Nu toți copiii se nasc cu aceleași capacități și se poate confunda cu precocitatea. Multe diagnostice timpurii sunt fals pozitive pentru că se măsoară inteligența academică, și avem proasta obișnuință de a numi inteligență performanța școlară bună. Dar a avea abilități înalte implică creativitate, capacitatea de a fi excelent în domeniul căruia se dedică, și mulți dintre cei care sunt diagnosticați vor fi profesioniști buni, dar nu vor fi un Einstein”.

O altă provocare este cum să menții motivați acești elevi. Pagès asigură că “mulți dintre acești elevi nu ajung la universitate pentru că se pierd pe drum din cauza plictiselii. Nu vor să meargă la școală și ajung să abandoneze, iar după aceea este greu să-i recuperezi”. Când se reușește diagnosticarea lor, școlile obișnuiesc să le elaboreze un plan de învățare personalizat, care se adaugă celui al altor elevi cu alte tulburări și nevoi. “Există o mare diversitate în sălile de clasă și profesorul nu ajunge la tot, așa că până la urmă te dedici celui care are mai multă nevoie”, admite Villalibre.

Elevii cu abilități înalte au posibilitatea de a sări un an școlar, este ceea ce se cunoaște sub numele de “accelerare”, dar acest lucru se produce în rare ocazii. Conform Departamentului de Educație, în acest an au fost aprobate 37 de flexibilizări, iar anul trecut, 95, niște cifre infime având în vedere cei peste 4.000 de elevi cu abilități înalte. “Există școli care au panică să facă accelerări, pentru că nu au făcut-o niciodată. În plus, trebuie validată de Educație, și este întotdeauna văzută ca o ultimă opțiune. Se preferă opțiunea de ‘îți dau un conținut mai ridicat și învață singur’, și atunci se produce lipsa de atenție”, se plânge Villalibre. “Sistemul educațional operează foarte prost, s-a dezinteresat de învățare și s-a concentrat pe elevii care merg lent, dar nu pe cei care pot fi motivați. Pentru cei care au abilități înalte, trecerea prin sistemul educațional obligatoriu nu este o experiență îmbogățitoare”, adaugă Castelló.

Când era în gimnaziu, Joan s-a transferat la un alt liceu și i s-a oferit să sară clasa a VIII-a și să treacă direct la liceu, dar nu a acceptat. “S-au adunat prea multe lucruri negative și eu nu eram bine și trebuia să decid în grabă ce liceu să fac”. În schimb, fratele său mai mic a făcut-o și a început să studieze Chimie la universitate.

Pentru a pune capăt invizibilității acestui colectiv, familiile solicită îmbunătățirea depistării și cred că ar trebui făcută de către serviciile de sănătate și asistența primară. De asemenea, cer îmbunătățirea formării profesorilor pentru ca aceștia să fie mai sensibili la acest tip de profiluri și ca trecerea prin școală să nu reprezinte o traumă. Și, la universitate, unde ajung să se dilueze cu restul colegilor, propun să se facă programe de colaborare cu liceele pentru ca elevii de liceu să poată urma, în paralel, discipline universitare, pe lângă oferirea posibilității de a participa la proiecte de cercetare.

Pentru Joan, universitatea este “o experiență bună” și a renunțat la obiceiul de a desena în clasă. “Acum citesc, ceea ce îmi generează probleme cu unii profesori”. Tânărul - care aspiră să fie profesor universitar “pentru a avea timp să scrie” - admite că puțini profesori știu că are abilități înalte și că de-a lungul experienței sale școlare ceea ce regretă cel mai mult este “lipsa de înțelegere” din partea multor profesori. “Este dură și frustrarea pentru abisul care există între elevul cu abilități înalte și ceea ce ar putea germina. Ai senzația că ești pierdut, nu poți menține o conversație decentă despre ceea ce te interesează pentru că nu este nimeni, este un pustiu”.