Ramón Gómez de la Serna, în biografia sa particulară despre Azorín, publicată în 1930, îl prezenta ca pe un om de spirit care dorea să definească un ideal literar propriu. Și-a atribuit eticheta de "mic filosof", care, datorită precarității adjectivului, nu-l angaja la nimic.

Un mic filosof îndoliat, provenind dintr-un mic oraș din Levant și cu mici aspirații vitale: așa s-ar putea defini succint biografia scriitorului, oarecum în maniera în care Ortega l-a abordat pe umanistul Juan Luis Vives: "s-a născut, a studiat, a scris, a murit". S-ar spune că Azorín, pseudonimul lui José Martínez Ruiz (Monóvar, 1873 - Madrid, 1967), avea încredere doar în drumul lung al vieții și, văzându-se pe el însuși, privirea sa a vrut să reunească noul și vechiul, mai ales vechiul – adevărata sa pasiune – cu o mare tenacitate descriptivă, mai mult decât narativă. Spre deosebire de literatura de acțiune și personaje, în opera sa iese în evidență mulțumirea traiului, fără tam-tam și fără multe de spus, cu excepția sedimentului spiritual pe care timpul îl lasă asupra lucrurilor, obiceiurilor, vieții satelor și orașelor. O minune a fineții.

În orice caz, biografia lui Ramón despre Azorín ar parcurge întregul spectru afectiv: de la admirația din 1930 la disprețul manifestat în ex libris-ul pe care l-a adăugat la ediția sa primitivă din 1954, unde îl acuza că a înșelat pe toată lumea, când interesul său principal era să obțină o viață confortabilă de rentier al literelor, făcând pact cu cine era nevoie.

Umbral s-a făcut ecoul acestei ultime judecăți a lui Ramón și în *Las palabras de la tribu* ar trata literatura sa ca fiind excesiv de limitată și lașă. *Quo vadis*, Azorín? Ce s-a ales de autorul incisiv și memorabil al cărții *La voluntad*? Pentru că, într-adevăr, primele sale cărți, articole și intervenții politice promiteau un nivel de rebeliune și angajament politic față de timpul său, care s-a destrămat foarte curând în minuția unei literaturi statice și adesea dezamăgitoare. "În permanența lucrurilor se află norma definitivă a vieții" (*Don Juan*, 1922): aceasta ar fi filozofia sa de maturitate.

Acum, biografia profesorului Francisco Fuster, Azorín. Clásico y moderno, vine să salveze personajul, provocând monotonia incontestabilă a peripeției sale vitale și plasând-o în cadrul mai larg al unei scrieri neobosite, obsesive, vaste (peste o sută de cărți și aproximativ 5.500 de articole), logic neregulate, alimentată întotdeauna de o profundă coerență internă, așa cum a subliniat deja Andrés Trapiello într-un prolog la articolele sale despre cinema (una dintre ultimele pasiuni ale lui Azorín: putea vedea o sesiune dublă în fiecare după-amiază).

Cert este că Azorín avea și un ego de hrănit, în ciuda timidității și a reținerii sale, și l-ar cataliza venerând puterea constituită, fie că era vorba de Antonio Maura în 1904 sau de Franco în 1940. Urmărirea traiectoriei sale politice, așa cum face Fuster, istoric de profesie, este interesantă și instructivă despre personaj. În orice caz, pentru mine, contribuția fundamentală a biografiei, care evită hermeneutica atât a vieții, cât și a operei, constă în informațiile pe care le oferă în ultimele pagini, îmbinând bios cu zoé. Azorín a suferit aproape toată viața de o problemă intestinală cronică gravă (boala Crohn?), care l-a obligat la o viață cartuziană, lipsită de cel mai mic exces sau inconvenient și care a avut un impact atât asupra schimbărilor pe care le-ar experimenta fizicul său, cât și asupra naturii caracterului său retractil și inhibat.

După cum subliniază Fuster, fixarea sa pe tema bolii nu era deci banală, ci rodul unei experiențe de suferință și resemnare, ambele suportate cu cel mai mare decor, dar condiționând, în definitiv, personalitatea și deciziile sale. Azorín vrea, dar în majoritatea cazurilor nu poate. Nu poate menține o viață publică, de exemplu. Cum a trăit soția sa, Julia Guinda de Urzanqui, acest lucru? Nu știm nimic.

Azorín. Clásico y moderno.

Francisco Fuster

Alianza, 2025

377 pagini

22,50 euro

Căutați-o în librăria dumneavoastră