Scriitorul David Uclés a publicat un articol profund personal chiar înainte de a intra în sala de operație pentru o intervenție cardiacă. Deși nu se aștepta să moară, el a profitat de tensiunea momentului pentru a-și formula o serie de "ultime dorințe" pline de umor negru și satiră socială.

După ani de fibrilație cardiacă, cardiologii săi au decis să-i "ardă" venele pulmonare. Uclés descrie poetic acest proces ca pe o "curățare" a inimii, anticipând o "stare între viață și moarte" în care speră să se întâlnească cu amintiri și figuri dragi, inclusiv cu bunicul său și cu scriitorul Saramago.

Deși subliniază că șansele de a muri sunt minime și că este "foarte dramatic", Uclés folosește această experiență iminentă pentru a-și lăsa un fel de testament excentric:

• Își dorește ca sicriul său să fie înfășurat în steagul Spaniei purtat ca rochie la Oscaruri de o celebritate.
• Ca Juan Cruz să-i scrie necrologul.
• Cărțile sale să fie distribuite în satele depopulate ale Spaniei, cămășile sale să ajungă la Jordi Évole, iar oglinda sa, folosită pentru a-și pensa sprâncenele, să-i fie dată lui Santiago Abascal, în speranța că acesta își va recunoaște trăsăturile arabe.
• Funeraliile să aibă loc la Catedrala Almudena, cu mai mulți invitați decât la nunta fiicei lui Aznar, dar fără Aznar și fiica sa.
• Cu economiile sale să se construiască o machetă a Madridului la douăzeci de zile după o catastrofă putrefactă, iar președintele să angajeze vulturi flămânzi pentru a o devora.
• Acordeonul său să-i fie înmânat Sílviei Abril.

Cea mai sinceră și serioasă dorință este să nu fie îngropat într-un cimitir, ci într-un șanț, la miezul nopții, pentru ca nimeni să nu știe unde "se odihnește". El argumentează că natura însăși face un lucru similar, umplând șanțurile cu flori și onorându-le mai mult decât oamenii. Uclés încheie spunând că nu este nevoie de rugăciuni, deoarece Rosalía se roagă deja pentru toți.