În copilărie, pe peronul unei stații de metrou, a avut loc un incident care mi-a lăsat o amprentă profundă în memorie. Familia mea a intrat în vagon, iar eu am rămas afară. Ușile s-au închis, iar trenul a pornit, ducându-i pe cei dragi departe. În acel moment, pe măsură ce vagonul se îndepărta, eu și ai mei ne-am privit cu acel gest de perplexitate care precede groaza.

În mintea mea, scena nu a încetat să se repete: mă văd, având doar șase sau șapte ani și purtând niște pantaloni scurți largi, gata să mă arunc în șanț pentru a urmări trenul în care călătoreau mama și frații mei. Nu am făcut-o pentru că aproape în același timp în care am gândit asta, am văzut un șobolan enorm alergând pe lângă șine. Cred că niciodată nu am mai simțit o senzație de neajutorare atât de mare. Un tunel tocmai înghițise persoanele care mă țineau legat de lume.

Din fericire, un domn în uniformă care observase cele întâmplate m-a luat în grijă și a început demersurile pentru a mă restitui celor cărora le aparțineam. Nu a fost ușor, căci comunicațiile nu erau pe atunci atât de avansate ca acum. Așa că, înainte de reîntâlnirea familială, am parcurs împreună cu acea persoană caritabilă ceea ce mi s-au părut mii de metri de coridoare, care aveau acele tonalități de alb și negru specifice copilăriei mele, pentru a ieși în cele din urmă pe o stradă unde, spre și mai multă tristețe, ploua. Am crezut că pe unele străzi ploua și pe altele nu, căci atunci când am plecat de acasă era soare.

În aparență, am fost găsit, dar în adevărul profund am continuat să fiu pierdut. Și sunt încă pierdut, deși mențin ficțiunea contrarie pentru a nu plânge, pentru că nu am vârstă. Și, uneori, încă mai ezit dacă să mă arunc pe șine pentru a alerga prin tunel, să văd dacă voi ajung acel convoi de atunci.