Orice guvern, mai ales cel care se prezintă ca autoritar sau regresiv, generează forme de rezistență.

Într-o democrație și în context global, nu există acțiune fără reacție, decizie fără protest, suverani care să nu fie observați; cine acționează într-o lume globală și interdependentă se confruntă cu consecințele a ceea ce face într-un mod deosebit de intens.

Principalul adversar al guvernelor despotice este principiul realității, adică ciocnirea cu rezistențele celor guvernați și cu aspirațiile celorlalți actori politici, atât pe plan intern, cât și internațional. Desigur, a vorbi despre un principiu al realității nu implică faptul că cineva se bucură de monopolul de a stabili ceea ce trebuie considerat real, deoarece pluralismul ideologic constă tocmai în faptul că nu există o definiție incontestabilă a realității.

Mă refer la ceva mai elementar care se opune pretențiilor de control: simpla rezistență a lucrurilor de a fi guvernate, în fața oricărui tip de guvernare, o rezistență care crește și mai mult atunci când acel guvern pretinde să fie exercitat în mod autoritar.

Să examinăm noul Guvern Trump ca pe un caz de pretenții autoritare și posibilele rezistențe pe care va trebui să le întâmpine.

De la bun început, există multe circumstanțe care par să prevestească faptul că va reuși, mai ales dacă ținem cont de demontarea minuțioasă a tradiționalelor *checks and balances* ale democrației liberale: are majoritatea în ambele Camere; a erodat independența puterii judecătorești; a obținut favoarea unor influente mijloace de comunicare în masă și rețele sociale.

Acum, poate că Congresul îi va reaminti că nu poate demantela unilateral zone întregi ale Guvernului fără aprobarea sa; judecătorii au spus deja că este ilegală încercarea de a închide USAID (agenția de ajutor pentru dezvoltare); s-ar putea întâmpla chiar ca o Curte Supremă dominată de republicani să decidă că președintele și-a depășit limitele.

De asemenea, este previzibilă activarea unor contrapuneri de diverse tipuri, atât pe plan instituțional, cât și social: se vor opune multora dintre măsurile sale statele conduse de democrați și chiar acei funcționari publici republicani cărora le-ar fi dificilă realegerea dacă ar sprijini anumite legi sau suprimarea proiectelor de infrastructură; funcționarii se vor apăra în instanță împotriva eliminării agențiilor și ministerelor; efectul pe care îl are creșterea tarifelor asupra inflației poate implica consecințe sociale nedorite pentru Guvern; nu este previzibil ca întreprinderile să accepte expulzarea masivă a persoanelor fără acte, de care au nevoie, mai ales în agricultură, ospitalitate sau construcții.

Piețele nu trebuie să dicteze politica guvernelor, desigur, dar nu se poate guverna fără informațiile pe care le oferă, și acum am verificat că acționarii Tesla au anticipat mai bine viitorul decât alegătorii lui Trump.

Impotența conducătorilor autoritari este un motiv de speranță democratică, uneori singurul.

Pe lângă faptul că ne bazăm pe activarea acestor rezistențe, cum se apără democrația reprezentativă, pluralistă, de eventualii săi maltratatori?

Pentru a face față provocării guvernelor autoritare, este foarte important să începem prin a identifica bine în ce constă amenințarea lor.

Există crize ale democrației atunci când adversarii nu își recunosc legitimitatea reciprocă, când sunt blocate posibilitățile de acord și tranzacție, când schimbarea guvernului este neverosimilă (prin excludere sau printr-o inegalitate consolidată în ceea ce privește oportunitățile de a concura).

Trump ar fi făcut imposibilă transferul de putere în 2021 dacă ar fi fost în puterea sa, așa cum au încercat partizanii lui Bolsonaro în 2023; în multe țări ale lumii opoziția este incriminată sau este supusă unei limitări puternice a drepturilor sale.

Democrația nu se erodează atât prin conținut, prin politicile pe care le duc guvernele, cât prin forme, pentru că sunt maltratate procedurile, mai ales cele care permit configurarea alternativelor. Acest atac poate fi fizic sau verbal, de la asaltul asupra instituțiilor când au fost pierdute alegerile până la declararea ilegitimă a guvernului care pur și simplu nu ne place.

Democrația necesită o cultură politică aparte care se deteriorează atunci când o parte a societății consideră că cei care nu împărtășesc propria viziune pot fi excluși din terenul de joc, când își arogă o reprezentare care nu le corespunde (cea a întregului popor și nu a unei părți), dacă îi tratează pe adversari ca pe dușmani, dacă își prezintă opiniile politice ca nefiind susceptibile de tranzacție și compromis, când extinde prea mult perimetrul convingerilor sale nenegociabile sau abuzează de dileme și incompatibilități.

Respectul pentru adversari este necesar pentru ca, câștigând sau pierzând, să facă parte din comunitatea noastră politică. Iar prima formă de respect constă în faptul că alegerile oferă oportunități egale tuturor celor care aspiră să guverneze. Aceste proceduri pot fi viciate în așa fel încât să excludă sistematic pe unii, dar se întâmplă și că, fiind corecte procedurile, sunt contestate de cei care au pierdut și fără alte motive decât neplăcerea de a fi pierdut.

Una dintre cele mai importante proprietăți ale democrației este că, dincolo de simpla existență a opoziției, se asigură loialitatea celor care doreau un alt Guvern, astfel încât deciziile lor - oricât de contrare și chiar greșite le-ar părea - să fie considerate obligatorii și legitime și de către cei care nu sunt în favoarea Guvernului. Este vorba despre așa-numitul "consimțământ al perdanților".

Deciziile majoritare au legitimitate, dar o democrație cere și ca astfel de decizii să poată fi considerate obligatorii de către cei care nu sunt de acord cu conținutul lor.

Vorbim despre schema clasică guvernare/opoziție.

Acum, odată cu apariția anumitor actori apare o opoziție care nu se conformează normalității procesului politic; este o opoziție internă și externă în același timp: ocupă locuri în parlamentele noastre, dar sparg conversația; sunt în interiorul instituțiilor Uniunii Europene, dar pretind revenirea la vechile state suverane; se spun parte a lumii libere (din ceea ce numeam "Occident"), în timp ce cedează puterea plutocraților interni și fac pacte cu imperialiștii externi.

Cum se activează rezistența democratică în fața unei amenințări care se prezintă în numele democrației și în sânul democrației?

Dacă suntem de acord că eroziunea democrațiilor provine din faptul că nu există o cultură politică care recunoaște legitimitatea învingătorilor și a învinșilor, a primilor pentru a guverna cu limitări și a celor din urmă pentru a se opune acceptând legitimitatea celor care guvernează, atunci întrebarea despre ce să facem cu extrema dreaptă necesită o strategie sofisticată: nu poate consta în simpla sa excludere.

Anumite forme de confruntare hiperventilată cu extrema dreaptă pot oferi un oarecare câștig pe termen scurt, dar ajung să dăuneze acelui joc de limitări reciproce fără de care democrația nu poate supraviețui. A pune lucrurile așa înseamnă a oferi un teren foarte favorabil opțiunilor politice antidemocratice.

O apărare democratică a democrației nu se poate epuiza în lupta împotriva dușmanilor săi; excluderea lor la configurarea guvernelor sub forma "liniilor roșii" nu este decât un aranjament provizoriu. O soluție democratică și durabilă (tot ceea ce o democrație permite ca stabil) nu poate proveni, în ultimă instanță, decât din recuperarea celor care votează aceste opțiuni atât de neliniștitoare; apărarea democratică a democrației constă în a reduce plauzibilitatea celor care o erodează cu argumente care fac apel înșelător la ea sau pledează pur și simplu pentru a găsi în afara democrației soluții la problemele oamenilor. Stângăcia soluțiilor pe care le propun nu ne scutește de la abordarea problemelor pentru care extremele drepte sunt o soluție proastă.

Daniel Innerarity este profesor de filozofie politică, cercetător Ikerbasque la Universitatea Țării Bascilor și titular al catedrei Inteligență Artificială și Democrație la Institutul European din Florența. Tocmai a publicat *O teorie critică a inteligenței artificiale* (Galaxia Gutenberg), premiul Eugenio Trías de Eseu.