Navarra, pionieră în recunoașterea victimelor abuzurilor din Biserică: O analiză a Legii Forale 24/2022

Navarra a devenit un pionier în adoptarea unei legi care recunoaște și repară victimele pedofiliei în cadrul Bisericii Catolice ― Legea Forală 24/2022, din 5 iulie ―. Această normă a intrat în vigoare la trei ani și jumătate după ce José Luis Pérez a denunțat la Cadena SER Navarra abuzurile sexuale suferite în colegiul Padres Reparadores din Puente La Reina. Elaborarea normei a întâmpinat obstacole, iar fostul consilier pentru Politici Migratorii și Justiție, Eduardo Santos (Pamplona, 51 de ani), tocmai a publicat o carte — Justiția restaurativă și victimele pedofiliei în Biserica Catolică, editura Escuela de Mediación — în care relatează procesul.

Lansarea cărții sale coincide cu anunțul Bisericii navarreze că va despăgubi victimele recunoscute oficial de guvernul foral. Arhiepiscopia va despăgubi persoanele agresate în cadrul diecezei sale, iar congregațiile vor face același lucru pentru cei care au suferit abuzuri din partea clerului lor. Santos consideră că acest progres este „logic” și că „completează golul din lege”, dar critică faptul că instituția împarte reclamanții: „Biserica Catolică în fața societății este un 'tot' reprezentat de Arhiepiscopie. Nu este strict așa pentru ei, dar criteriul care trebuie aplicat este satisfacerea victimelor. Nu poți să le plimbi de la un ghișeu la altul. Trebuie să existe o procedură unică de recunoaștere, care în Navarra există, și criterii clare de despăgubire, indiferent de unde provine apoi banii”. Criterii care trebuie convenite cu guvernul foral, deoarece „nimic nu este străin de domeniul public în această problemă”.

Este o problemă publică și asta a determinat primul guvern al Mariei Chivite (PSN, Geroa Bai și Podemos Ahal-Dugu) să elaboreze o reglementare specifică. În față, o foaie albă, deoarece existau doar exemple la nivel internațional. S-a comandat o investigație la Universitatea Publică din Navarra (UPNA), care a identificat 58 de victime începând cu anii patruzeci ai secolului trecut și, cel puțin, 31 de agresori. Atunci, departamentul a optat pentru justiția restaurativă. „Este o modalitate de a face dreptate care nu se concentrează pe pedepsirea agresorului. Avem o victimă pe care, în măsura posibilului, trebuie să o restaurăm; un agresor pe care nu este suficient doar să-l pedepsim, ci va trebui să recunoască și dauna cauzată. Și apoi avem comunitatea, care are multe de spus pentru că, dacă nu, s-ar articula un proces privat în care am da putere agresorului cu bani sau posibilități”. Este o justiție care „nu exclude pedeapsa, procesul penal sau garanțiile pentru agresor”.

Recunoaște că există persoane care nu au încredere în facilitatorii care intervin în aceste procese. Referitor la cazul Errejón și la interogatoriul incisiv al Elisei Mouliaá, se întreabă: „Mi se poate spune, cine este acest facilitator? Ce control avem asupra lui? Și ce control avem asupra acelui judecător care spune 'hai, Elisa...'? Și trebuie să ascultăm ce trebuie să ascultăm. Și asta se întâmplă în fiecare zi”. Santos, avocat de profesie, crede că în procesele penale victima este tratată de obicei ca martor: „Uneori i se cere să se limiteze la fapte, când singurul lucru pe care vrea să-l spună este frica prin care a trecut”. Este un sistem „ostil”, trebuie aplicate schimbări, dar apără și bazele sale: „Ne-a luat secole să obținem garanții pentru inculpați, precum dreptul de a nu se declara vinovat, ca procurorul să fie cel care dovedește vinovăția ta, și nici asta nu putem arunca la coș”.

Legea forală explorează, tocmai, calea justiției restaurative. Reglementează comisia parlamentară de recunoaștere a victimelor și determină reparațiile, care sunt simbolice, morale și care pot include și terapie psihologică. Unul dintre reclamanți, de exemplu, a cerut să reviziteze colegiul unde a fost abuzat împreună cu un membru al arhiepiscopiei.

Santos, care este acum membru al Consiliului Navarre, este de acord cu Ombudsmanul că există o „lacună” în legea navarreză și anume absența unei reparații economice, deși subliniază că a fost prezentată ca un „prim pas”. „Navarra nu avea competențe în Educație și nu era Comunitate forală când s-au petrecut unele dintre aceste fapte. Atunci, ce faci?, generezi o inegalitate între când da și când nu despăgubești? Și apoi, va intra arhiepiscopia într-un fond de compensare dacă nu intră Conferința Episcopală Spaniolă? Și apoi, am fi obținut consensuri politice pentru a o aproba dacă ar fi fost bani la mijloc? Nu s-a pus problema, dar ar putea fi o dificultate obiectivă”.

A doua lacună pe care o semnalează este că nu a contat pe sprijinul partidului politic principal: Navarra Suma (UPN, PP și Ciudadanos). Formațiunea a votat împotrivă, considerând că se face discriminare între victime. Santos nu este de acord: „Există discriminare atunci când sunt tratate diferit situații care sunt obiectiv egale. Aici vorbim despre victime, multe femei în vârstă, cu probleme prescrise, fără niciun ghișeu articulat. Dacă vrei să compari asta cu un caz care se întâmplă acum, de exemplu, într-un domeniu sportiv unde presiunea socială este mult mai mare, va acționa Parchetul... ei bine, eu cred că nu se încalcă principiul egalității”.

În 2023, Navarra a recunoscut public primele victime, dar Biserica nu s-a implicat. Punctul de inflexiune s-a produs în ianuarie 2024, când Florencio Roselló a preluat funcția de arhiepiscop și, ca prime măsuri, a cerut iertare tuturor reclamanților și a ordonat participarea instituției la comisia de recunoaștere. L-a lăsat în urmă pe predecesorul său, Francisco Pérez, care își ceruse scuze doar victimelor Colegiului Diecezan del Puy, dependent de arhiepiscopie. „Ne cer să ne cerem iertare și eu, cu umilință, așa fac”, a exprimat el.

În ciuda poziției menținute până în prezent, Pérez a recunoscut la plecare existența a zeci de cazuri de abuzuri sexuale în dieceză din 2007. Pentru Santos, parcursul parcurs de Biserica navarreză este rezultatul acestei politici restaurative și neagă că au fost presați să nu oblige Biserica să-și recunoască responsabilitatea: „Nu poți pune precondiții pentru a începe un proces de responsabilizare a agresorului, care constă, tocmai, în faptul că acea entitate intră în dialog, înțelege victimele și se responsabilizează”.

Santos nu crede că pașii făcuți de Biserica navarreză vor marca un punct de inflexiune la nivel național. „Navarra este mult mai avansată în măsura în care are o lege și o procedură de recunoaștere. În Spania nu au această presiune. Există un raport al Ombudsmanului, dar nu s-a făcut nimic”. De asemenea, subliniază contradicțiile dintre instituțiile ecleziastice. Conferința Episcopală Spaniolă a anunțat că „raportul Pentru a da lumină îl vor pune într-o cameră întunecată”, ceea ce „merge într-o direcție complet opusă” arhiepiscopiei navarreze.

„Nu știu cum va soluționa Biserica această contradicție între unele arhiepiscopii care vor face pași înainte, unele congregații care cu siguranță vor face la fel, și o conferință episcopală care este cea care interacționează cu Guvernul Statului și stabilește criterii la nivel general”. „Se poate da o Biserică cu două sau trei viteze”, avertizează el. Subliniază cazul victimelor recunoscute de guvernul foral „cărora arhiepiscopul anterior le-a cerut public iertare și că în raportul Pentru a da lumină se spune că nu erau credibile”.

Avocatul navarrez nu exclude posibilitatea de a cere Guvernului Spaniei un anumit tip de responsabilitate subsidiară pentru „că a cedat domeniul educațional Bisericii Catolice”. În acest caz, ar trebui determinată cota sa de responsabilitate și criteriile de despăgubire. Crede că Guvernului central îi „lipsește să facă un pas înainte”, deși recunoaște că „a pune doar responsabilitatea pe un guvern ar fi dificil”. Pentru Santos, scandalul pedofiliei în Biserică se va termina „când vor fi serioși, vor determina că asta a existat și vor conveni cu Statul o procedură pentru a o aborda”. Un proces care trece, fără îndoială, prin deschiderea arhivelor: „Dreptul la adevărul victimelor este acolo. Memorie, adevăr, justiție, reparație, garanții de nerepetare. Totul este inventat”.

Santos apără necesitatea de a menține limite și se întreabă: „Dacă fac un proces la 50 de ani după ce s-au întâmplat faptele, în ce măsură fac un proces corect? Au dispărut dovezile. Victima însăși riscă să se contrazică, iar agresorul, unde este?”. Este adevărat, subliniază el, că atunci când ești minor, nu poți denunța, dar termenul de prescripție a fost deja prelungit în Codul Penal: „O să-ți lăsăm tot aerul de care ai nevoie, dar un lucru este să gândești asta, stabilind o proporționalitate și niște limite, și altul să spui că va fi imprescriptibil”.