Autorul textului: Cristina Dumitru — Cristina este specializată în știri din domeniul sănătății din Spania, ea oferă informații precise și actualizate despre evenimentele medicale.

Anti-wokismul a devenit calul troian al autoritarismului. S-a repetat atât de mult că politicile feministe sau cele orientate către colectivul LGTBIQ+ erau un fel de dictatură „progresistă”, încât asistăm acum la cum o țară guvernată de extrema dreaptă, Ungaria, promovează o lege care interzice marșul Pride. Și poate că mulți dintre tinerii noștri, mânați de respingerea față de fenomenul „woke”, nu mai văd nicio problemă în fața oricărei regresii democratice sau a drepturilor civile în România, crezând că astfel ne vom întoarce la o presupusă „normalitate” anterioară și chiar gândindu-se că progresismul a mers „prea departe”.

Este suficient să vorbim cu un profesor de liceu pentru a observa ascensiunea anumitor discursuri. „Ne tratați ca pe niște violatori” sau „femeile ne iau drepturile” sunt replici obișnuite astăzi printre mulți tineri. Curentul reacționar a fost abil în a vinde ideea că avansul în libertăți pentru unii înseamnă involuție pentru alții. Prin urmare, pentru a „repara” această situație, soluția nu ar fi îndepărtarea focusului de la identități, știut fiind că una dintre cele mai mari critici aduse curentului „woke” este estetică, referitoare la cum reduce dezbaterile la o chestiune de orientare sexuală, etnie sau gen. Dimpotrivă, o anumită extremă dreaptă s-ar putea vedea legitimată în viitor să consolideze legal sau în spațiul public un regres chiar mai mare decât scenariul anterior. Și asta pentru că doar prezentându-se ca salvatori în fața unei nedreptăți fictive, în acest caz față de bărbatul alb tânăr – principalul lor rezervor de voturi – pot determina persoanele crescute în democrație să tolereze pierderea libertăților în rândul concetățenilor lor, cum ar fi homosexualii.

Așadar, reacționarii au găsit mecanismul pentru a-și justifica întoarcerea la trecut, chiar și printre cei care nu ar împărtăși neapărat un idear homofob, misogin sau rasist. Pe de o parte, se folosesc de o ruptură de memorie între generațiile în ascensiune. A crede că politicile promovate în ultimii ani sunt „establishment-ul”, și nu excepția, vorbește despre importanța socializării în construirea imaginarului colectiv. Anti-wokismul acționează atunci ca un țap ispășitor unde se amortizează pierderea unui anumit rol masculin sau precaritatea materială a atâtor tineri.

Pe de altă parte, această dezbatere izvorăște și dintr-o idee falsă de „neutralitate” preexistentă. Din poziții liberale s-a tins să se vândă o concepție conform căreia, dacă se elimină politicile de gen, de exemplu, femeile vor trebui doar să se străduiască pentru a depăși diferitele decalaje, considerându-le mai mult o chestiune individuală decât colectivă. Sub această schemă, cine semnala problema ar fi etichetat drept vinovat de „incitare la confruntare între grupuri” – femei împotriva bărbaților, săraci împotriva bogaților... Dovezile contestă acest argument: presupusa „neutralitate” în spațiul public a fost întotdeauna o formă subtilă de a legitima inacțiunea în sprijinul celor care pornesc dintr-o situație de inegalitate, astfel încât acea poziție subalternă să se perpetueze. Ceea ce este „neutru” nu este neapărat și cel mai just sau etic.

Cu toate acestea, critica la adresa wokismului nu ar fi atât de eficientă dacă această mișcare nu și-ar fi comis propriile greșeli. Să luăm exemplul apărării cu orice preț a unei legi precum cea a „da înseamnă da” („ley del sí es sí” în Spania) de către Podemos, care a dus la reducerea pedepselor pentru unii agresori. Prin aceasta, nu doar că s-au reafirmat cei care disprețuiau deja agenda libertăților, dar au fost îndepărtați și mulți din rândurile progresiștilor. În alte cazuri, curentul „woke” a servit și la amuțirea spiritului critic. În timp ce orice democrat era etichetat drept „fascist” pentru că se opunea sau punea la îndoială anumite premise cu argumente, unii reprezentanți politici erau descoperiți în eventuale contradicții între ceea ce susțineau public și viața lor privată.

De asemenea, wokismul a greșit și transformându-se într-un soi de identitarism, presupunând că, prin simplul fapt de a fi homosexual, femeie sau migrant, ai obligația morală de a vota opțiuni de stânga. Apoi vin surprizele când observăm că apartenența la un colectiv nu definește restul variabilelor politice, fie din cauza chestiunii economice – poți fi transsexual și susține reducerile de impozite; fie din dorința de a fugi de apartenența la un grup din cauza conotațiilor pe care le poate implica – de aici, sprijinul anumitor migranți pentru Donald Trump, în ciuda măsurilor sale; sau chiar din cauza neîncrederii între colectivele aflate sub umbrela progresismului – vezi cum Marine Le Pen apelează la femei sau la persoanele gay, alimentând teama de imigrație.

În concluzie, pendulul s-a mișcat deja. Vor exista cei care cred că avansul și regresul civic sunt două poziții pur antagoniste, în loc să fie lupta dintre libertate și pierderea ei. Eroarea a fost să credem că acestea erau dezbateri ale unor societăți mai puțin conștiente sau trecute. „Să sărbătorească Pride-ul la ei acasă”, au scris unii dintre tinerii noștri pe rețelele sociale în fața planului maghiar. Anti-wokismul este astăzi o altă scuză a autoritarismului: atât de perfecționate sunt tehnicile reacționare.