În câteva cuvinte
Romanul “Hurii” al lui Kamel Daoud este în centrul unei controverse etice, fiind acuzat de aproprierea neautorizată a poveștii traumatizante a unei victime reale a terorismului islamist din Algeria. Criticii susțin că autorul, posibil prin intermediul soției sale psihiatru, a folosit detalii intime fără consimțământ, încălcând secretul profesional și reducând victima la tăcere pentru a doua oară.
În timp ce în Spania dezbatem cazul José Bretón, între Franța și Algeria un roman proaspăt publicat aici de Cabaret Voltaire stârnește controverse.
Mulțumesc editurii pentru că mi-a trimis un exemplar al cărții Houries (Hurii) de Kamel Daoud, deoarece, a priori, câștigătorul ultimului premiu Goncourt mi se părea foarte necesar prin abordarea traumei terorismului islamist în Algeria.
Protagonista este supraviețuitoarea unui atac sălbatic în care rămâne marcată pe viață după ce asasinii au încercat să o decapiteze și au lăsat-o mută. Abordarea mi s-a părut o mare reușită literară, pentru că nimic nu ar putea simboliza mai bine totalitarismul islamismului extremist decât lăsarea fără voce, fără limbaj, a unei femei. Este, de fapt, ceea ce urmăresc aceste versiuni liberticide ale islamului: supunerea absolută a individului prin privarea sa chiar și de cuvânt. Decapitarea sacrificială are o încărcătură simbolică atât de mare încât eram predispusă să mă cufund în paginile unui scriitor care, pornind de la aceste premise, mi se părea dotat nu doar cu un enorm talent literar, ci și cu o mare sensibilitate.
De aici și profunda mea dezamăgire la descoperirea faptului că scriitorul algerian și-ar fi însușit povestea unei victime reale într-un act care depășește simpla inspirație. Se pare că Daoud este căsătorit cu o psihiatră care a avut-o ca pacientă pe Saad Arbane, o femeie ale cărei corzi vocale au fost tăiate de un terorist. În roman apar nenumărate detalii despre viața ei privată, inclusiv unele pe care i le-ar fi mărturisit doar în cabinetul medical. Arbane povestește că Daoud i-a propus chiar să scrie un roman despre experiența ei, iar ea s-a opus. Aici nu mai vorbim despre linia care separă ficțiunea de realitate, ci despre o încălcare flagrantă a secretului profesional. Chiar și așa, editura Gallimard l-a apărat pe scriitor, iar Cabaret Voltaire a tradus romanul ca și cum aceste fapte nu ar exista.
Mă îndoiesc că librarii care și-au arătat solidaritatea cu Ruth Ortiz vor face același lucru cu Saada Arbane. Dar responsabilitatea aparține scriitorului și soției sale, de aceea răspunsul pe care însuși Daoud l-a dat lui Álex Vicente în acest ziar, întrebat fiind despre subiect, a fost o palmă: că ea nu este singura victimă. Ignoră astfel, din interes propriu, una dintre cele mai nobile funcții ale literaturii: salvarea persoanei din nediferențierea impusă de teroarea în masă. Adică, Daoud a uitat că fiecare victimă este unică. Și făcând asta, o substituie pe femeia reală a cărei intimitate a exploatat-o fără permisiune, o reduce din nou la tăcere, o lasă din nou fără voce și fără cuvânt.
