Tristul adevăr despre această nouă față grosolană și represivă a Statelor Unite

Tristul adevăr despre această nouă față grosolană și represivă a Statelor Unite este că nu este deloc nouă. A fost mereu acolo, la fel cum este mereu fața ascunsă a Lunii, chiar dacă nimeni nu o vede. Este greu de văzut pentru că ne orbește strălucirea bogăției și a puterii, favorizată de o propagandă copleșitoare care se abate asupra noastră în mod neîncetat, la orice oră din zi sau din noapte, în cinema, la televizor, pe panourile publicitare de pe străzi, în milioanele de miraje ale rețelelor sociale. Practic, toate filmele sau serialele de mare succes sunt americane și își impun supremația insolentă asupra canalelor de distribuție și asupra conștiințelor, care abia mai primesc alte mesaje vizuale, alte ficțiuni care nu sunt guvernate de aceeași estetică și aceleași valori. Pe lateralele stațiilor de autobuz rareori lipsește afișul unui film american în care va apărea un supererou cu musculatura decorată cu steaguri și stele, sau un polițist care mânuiește un pistol, sau un țăran cu un tricou rupt înarmat cu o mitralieră futuristă. Pe canalele de televiziune, inclusiv La 1 de Televiziune Spaniolă, toate filmele care sunt proiectate noaptea sunt melodrame cu oameni înstăriți care trăiesc în cartiere cu mult gazon sau povești cu polițiști sau științifico-fantastice care au în comun un efect vizual extrem și o celebrare permanentă a violenței, a mașinilor, a elicopterelor, a armelor de foc, toate acestea asezonate cu dublaje robotizate în care biata limbă spaniolă este răsucită și desfigurată până devine o copie patetică a englezei.

Evazivul ministru al Culturii și decolonizarea culturii spaniole

Evazivul ministru al Culturii și-a manifestat la începutul mandatului intenția de a decoloniza muzeele spaniole. Eu i-aș recomanda ca, în treacăt, să înceapă o decolonizare mult mai dificilă, și anume cea a culturii, a vieții și a limbii spaniole. Admirăm și copiem acea lume, cu mimetismul supușilor unei puteri imperiale, și în realitate nu știm cum este. Știm cum sunt high schools cu steagul în săli de clasă și dulapurile pe coridoare, cum sunt cinele familiale de Thanksgiving și de Crăciun, soldații care se întorc de la război cu o uniformă făcută la comandă, cheerleaders pe lateralele stadioanelor de fotbal american. Și, deoarece toate acestea ni se par o realitate mai atractivă și aproape mai adevărată decât a noastră, nu ne putem imagina în ce măsură totul este un mare decor, o reprezentare făcută de persoane antrenate încă din copilărie să se interpreteze pe sine și să nu vadă ceea ce preferă să nu vadă: pe de o parte, fragilitatea sau pura minciună a ficțiunilor de entuziasm și de succes pe care imensa majoritate le venerează ca pe o religie; iar, pe de altă parte, brutalitatea și negura care sunt doar la un pas de suprafețele luminoase care prevalează în cultura vizuală americană: lumi de penurie, mizerie, abandon, de o cruzime socială care pentru un european sunt de neimaginat.

Simone Weil și tratamentul la granițele Statelor Unite

Simone Weil spunea că Hitler acționa cu țările invadate din Europa așa cum acționau puterile europene în domeniile lor coloniale. Călătorii cu pașapoarte din Canada și Uniunea Europeană primesc acum la granițele Statelor Unite un tratament care se aseamănă oarecum, nu în totalitate, cu cel pe care îl suferă imigranții care vin din regiuni mult mai sărace. Jasmine Mooney, o profesionistă albă cu pașaport canadian, a trezit suspiciunile unuia dintre acei funcționari de temut de la Imigrări care, la sosire, te examinează de sus până jos ca și cum sub aerul său formal și înfricoșat ai ascunde un terorist. După un scurt interogatoriu, s-a văzut aruncată într-o celulă minusculă în care se aflau alte cinci femei și în care lumina nu se stingea niciodată. I s-au luat cureaua și șireturile de la pantofi, pe lângă toate bunurile sale. A fost autorizată să dea un singur telefon, dar nimeni nu mai ține minte numerele. Blocată, terifiată, și-a amintit deodată numărul unei prietene și i-a dat un telefon de ajutor.

Captivitatea lui Jasmine Mooney

După trei zile în acea celulă, în care i s-a dat o saltea și o folie de aluminiu ca să se acopere, i s-au luat amprentele digitale, a fost încătușată și înlănțuită, i s-a pus o uniformă portocalie de deținut și a fost dusă într-o altă celulă în care era singură și în care nu avea nici saltea, nici nimic cu care să se acopere, doar podeaua înghețată de ciment și o toaletă fără capac. În niciun moment nu a știut de ce este acuzată și nici nu a avut acces la un avocat. La scurt timp, încătușată și înlănțuită de talie și de picioare, a fost condusă într-o călătorie de multe ore cu autobuzul către o închisoare din Arizona în care erau închise sute de femei fără proces și fără condamnare, fără asistență juridică, fără speranța de a ieși. Ea a fost mai norocoasă și a fost eliberată după câteva săptămâni. Până la urmă era canadiană și albă și avea un pașaport.

Articolul cutremurător din The Guardian și companiile private

Jasmine Mooney și-a povestit captivitatea într-un articol cutremurător din The Guardian. Închisoarea în care a stat aparține uneia dintre acele companii private care sunt concesionare ale Guvernului federal: la fel cum aici se “externalizează” serviciile sociale și azilurile de bătrâni, acolo se face același lucru cu închisorile, ceea ce reprezintă un mare stimulent pentru a aresta mai mulți oameni și a-i ține închiși mai mult timp, oameni săraci, străini și fără documente, care nu își vor permite avocați și nu vor denunța abuzurile pe care le suferă.

Sistemul judiciar și penitenciar din Statele Unite

Sistemul judiciar și penitenciar este ceea ce este mai întunecat în marea întunecime a Statelor Unite, unde prevalează o idee răzbunătoare a pedepsei moștenită din Vechiul Testament, un “ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” care a dispărut de mult din lumea civilizată și care, desigur, se abate asupra negrilor, asupra săracilor, asupra bolnavilor mintal. Este o ferocitate care se arată acum în mod crud în aceste vremuri ale lui Trump, dar care este cu mult anterioară acestora și s-a menținut în timpul administrațiilor democrate la fel ca și republicane, printr-o răceală care pare aproape universală, dar care în cazul democraților este accentuată de teama de a fi acuzați de slăbiciune în fața infracțiunilor, de a fi ceea ce acolo se numește soft on crime. Foarte aproape de strălucirea și vitalitatea Manhattanului, pe insula Rikers, trăiesc în condiții inumane mii de deținuți preventivi, lipsiți de apărare în fața violenței gardienilor și a polițiștilor și a celorlalți deținuți mai agresivi, în celule sufocante, invadate de păduchi, gândaci, șobolani, hrănindu-se cu murdării. Pe Rikers Island poate ajunge atât un asasin, cât și unul dintre acei săraci deranjați care hoinăresc prin stațiile de metrou, fără familie, fără adăpost, fără tratament pentru delirurile lor psihotice. Sistemul penal american este un gulag de cruzime și sărăcie care zdrobește ființele umane și din care mulți nu mai ies niciodată, sau ies într-un sicriu ieftin după ce sunt executați. Nu există reabilitare posibilă: pentru un fost deținut este foarte dificil să găsească un loc de muncă și un loc unde să locuiască.

Ideea implacabilă a responsabilității personale

Cruzimea condamnării biblice este completată de o idee implacabilă a responsabilității personale. He made the wrong choices, se spune despre un criminal, prezumtiv sau confirmat. A luat decizii greșite. Treaba lui. Cu excepția câtorva reporteri și activiști, printre care acele câteva persoane înfrigurate care protestează în zori în fața închisorii unde urmează să aibă loc o execuție, nimeni nu ridică vocea împotriva acestui sistem monstruos de nedreptate și răzbunare. Trump și ai lui nu au apărut din neant.