„Fecioară Jurată” este prima, și deocamdată singura, dintre cele 10 cărți ale Elvirei Dones (Durrës, Albania, 64 de ani) care a fost tradusă în română. Un vis împlinit pentru jurnalista și scriitoarea care stăpânește limba spaniolă, deși preferă să vorbească în engleză într-o cafenea centrală din București. A venit din Elveția, unde locuiește, invitată de editura [Nume Editura] pentru a promova lansarea în România a romanului pe care l-a publicat inițial în italiană în 2007 și a cărui poveste a fost transpusă în film în 2015.

Hana este un personaj inventat, dar foarte real, bazat pe o tradiție balcanică străveche prin care femeile depuneau un jurământ de celibat pentru a trăi ca bărbați tot restul vieții. „Câștigau libertate socială, dar pierdeau tot restul”, rezumă autoarea, care a cunoscut această practică încă din adolescență și a investigat-o obsesiv ani de zile pentru a da viață personajului său. Abia după publicare a cunoscut personal unele dintre aceste fecioare jurate care încă mai trăiesc în nordul țării sale. Nu i-a fost ușor să le câștige încrederea pentru a realiza documentarul, a trebuit să demonstreze că este de încredere bând câteva pahare în plus. „Dar mi-am găsit-o pe Hana”.

Întrebare: Nu mai locuiți în Albania de zeci de ani, cum a fost plecarea dumneavoastră din țară?

Răspuns: Am dezertat când Albania era încă o dictatură comunistă. Eram una dintre puținele persoane autorizate să călătorească în străinătate pentru că vorbeam mai multe limbi și lucram pentru televiziunea de stat, care era singurul canal. Mă trimiteau să cumpăr filme și documentare. Am fost în Danemarca, am cunoscut un jurnalist politic elvețian și ne-am îndrăgostit. Prima mea căsnicie era în ruină, dar aveam un fiu, așa că m-am întors în Albania. După un an și jumătate, am plecat. M-au trimis la Milano și am dezertat. Nu m-am mai întors niciodată. A fost un scandal mare, iar regimul a luat-o foarte rău pentru că, fiind celebră și apărând la televizor, nu puteau ascunde asta de oameni. A fost foarte greu. Am crezut naiv că nu se vor răzbuna folosindu-se de fiul meu, că mi-l vor da, dar nu au făcut-o. Mi-au spus că, dacă vreau să-l văd, să mă întorc și să fac o declarație publică prin care să spun că am trădat cauza socialismului. Știam că, dacă aș face asta, aș ajunge direct în închisoare. Apoi regimul a căzut și mi-am recuperat fiul. Am locuit în Elveția timp de 16 ani, apoi 12 în Statele Unite, șapte în Washington și cinci în San Francisco. După aceea ne-am întors în Elveția. Am avut o viață foarte aventuroasă.

Î: Vorbiți spaniolă, scrieți în italiană... Câte limbi stăpâniți?

R: Albaneză, italiană, engleză, franceză, spaniolă, ceva germană și acum studiez daneză. Prefer să citesc autorii în limba originală. În spaniolă îl citesc pe Javier Marías, Antonio Muñoz Molina, Eduardo Mendoza...

Î: Ați citit cartea dumneavoastră în spaniolă?

R: Încă nu, dar o voi face. Sunt curioasă să văd cum este.

Jurnalista, care a dezertat din Albania comunistă, într-o cafenea centrală din București, cu puțin timp înainte de a călători la Iași în turneul său de promovare. [Nume Fotograf]

Î: Cartea vorbește despre o tradiție albaneză prin care femeile renunțau la sexualitatea lor și își asumau rolul de bărbați pentru totdeauna. Cum ați aflat despre această practică?

R: Când aveam 16 ani, locuiam în Tirana, capitala. Albania era o dictatură comunistă și nu aveam multe informații despre ceea ce se întâmplă în restul țării. Dar niște vecini de-ai părinților mei erau din nord și au mers la o nuntă a unei rude; când s-au întors, au venit să bea o cafea la noi acasă și au povestit cum a fost ceremonia de trei zile, nebunia tipică balcanică. Bărbatul scosese trei fotografii și, între mireasă și mire, era un domn foarte elegant, foarte frumos. L-am întrebat cine este și mi-a spus: „Ea este verișoara mea. Dar acum este bărbat, este o fecioară jurată”. Eram o fată foarte curioasă și am vrut să știu ce înseamnă asta. Era femeie sau bărbat? El mi-a răspuns că este o poveste lungă și a schimbat subiectul.

Î: Care era acea poveste?

R: De singurătate. Jurământul de castitate este un angajament etern, nu se mai pot întoarce, fie că au decis ele, fie părinții lor. Au devenit fecioare jurate când aveau 13, 14 sau 15 ani. La acea vârstă nu știi nimic despre dragoste sau sex și nu vor mai descoperi niciodată. Și-au mortificat corpul pentru că doar așa li se permitea să fie în lumea bărbaților, ceea ce înseamnă că au câștigat libertate socială – timp de secole în Albania, femeile nu puteau părăsi satul fără a fi însoțite de un bărbat, de exemplu – dar au pierdut tot restul. Și asta m-a determinat să scriu cartea despre ele, despre libertate și lipsa ei.

„Am petrecut cinci ani investigând pentru că am vrut ca romanul să fie fidel realității, nu doar o fantezie”

Î: Au trecut ani până să-l scrieți.

R: Acea poveste a rămas cu mine mult timp. Când am fost la facultate, aveam colegi din nord și îi întrebam dacă cunosc vreo astfel de femeie. A devenit o obsesie. Apoi am părăsit Albania, m-am dus să lucrez în Elveția și am scris alte cărți. Dar am continuat să mă documentez pentru a face dreptate poveștii lor. Și cu un an și jumătate înainte de a începe să scriu cartea, eram în partea de nord a Albaniei filmând un documentar pentru televiziunea publică elvețiană și i-am cerut fixer-ului albanez ca, dacă vede o fecioară jurată, să-mi spună. Într-o zi ne-am pierdut pentru că ningea abundent și a cerut indicații unui bărbat care călătorea pe o mulă cu pușca. Era una dintre ele. Am știut că trebuie să o fac și am petrecut cinci ani investigând pentru că am vrut ca romanul să fie fidel realității, nu doar o fantezie.

Î: Ați intervievat vreuna dintre aceste femei?

R: Da, dar după ce am scris cartea. Romanciera din mine o inventase pe Hana – personajul principal – după o lungă investigație; dar am scris o ficțiune. Jurnalista care sunt era încă curioasă, eram puțin nemulțumită pentru că nu le cunoscusem și nu vorbisem cu ele personal. Locuiam în Statele Unite la acel moment și am decis să merg în nordul Albaniei pentru a le cunoaște. Și am reușit. Am reușit să le conving să aibă încredere în mine pentru că nu voiau să dea un interviu în fața unei camere. Mi-a luat timp să-mi deschidă ușile și, când au făcut-o, m-am simțit foarte fericită cu ficțiunea pe care o scrisesem în carte pentru că era foarte aproape de lumea reală.

Î: În cele din urmă le-ați cunoscut și ați făcut filmul.

R: Am făcut un documentar. Ultima dintre cele șase femei pe care le-am intervievat, Sanie, era cea mai tânără, la acel moment avea 51 de ani, și avea o soră în Statele Unite, unde visa să meargă. Ea a decis să devină fecioară jurată – nu a fost impus de tatăl ei – pentru că voia să joace fotbal cu băieții din sat și nu putea face asta ca fată. Apoi s-a îndrăgostit de un băiat, dar nu a spus niciodată nimănui. Am întrebat-o dacă regretă... Găsisem Hana pe care o inventasem. După 12 ani încă mai suntem în contact.

Î: Regreta?

R: Păi da. Deși voia, nu mai putea redeveni femeie în Albania. Nu că i s-ar fi întâmplat ceva, pentru că regimul și regulile se schimbaseră. Femeile erau mult mai libere în 2007. Dar ar fi fost o dezonoare pentru familia ei și pentru toți vecinii care o respectau ca bărbat. Ar fi fost subiectul de bârfă al satului și al întregii regiuni. Așa că a vrut să pună distanță între acea lume și ea. A reușit. Locuiește cu sora ei în SUA.

Î: Ce v-a povestit despre acel proces de a redeveni femeie?

R: Voia să poarte o fustă și a făcut-o când a mers în Statele Unite. Și-a lăsat și părul să crească. Acum câțiva ani am întrebat-o dacă există vreun bărbat în viața ei sau cineva cu care să cocheteze. Mi-a răspuns: „Este prea târziu pentru asta. Dar cel puțin am vrut să mă simt liberă”. O conversație care ne-a făcut să râdem ca nebunele a fost când mi-a spus că sexul este supraapreciat. Am întrebat-o de ce spune asta dacă nu l-a încercat niciodată. Și mi-a răspuns: „Da, dar uiți că timp de peste 30 de ani am trăit și am lucrat ca bărbat. Și, deoarece mă considerau unul dintre ei, vorbeau despre sex cu soțiile lor: că erau două minute, fără preliminarii, fără joacă sau altceva. Așa că nu am pierdut multe”. I-am comentat că sexul este altceva, dar pentru ea asta era deja într-o lume modernă care nu era a ei.

Î: Această practică continuă?

R: Nu. Albania este o țară liberă și bărbații și-au pierdut controlul asupra femeilor. Nu vorbesc despre egalitate pentru că este foarte diferită situația în Tirana, capitala, cu un milion de locuitori, modernă, unde există o revoluție a femeilor și mișcarea LGTBI este enormă; decât cea din nord. Dar fecioarele jurate dispar. Au mai rămas foarte puține în viață.

„Acum ceva se schimbă, bărbații trebuie să reînvețe și să se reeduce”

Î: Care sunt provocările în ceea ce privește drepturile femeilor în Albania?

R: Mai este un drum lung de parcurs, mai ales în nordul țării. Femeia de acolo este încă un fel de proprietate a bărbaților din cauza onoarei. Nu poți ieși și avea o relație cu cineva; fratele sau tatăl trebuie să aprobe. Nu te mai omoară, dar feminicidul este încă foarte puternic în Albania.

Î: Credeți că suntem într-un moment de boom pentru a spune realitatea femeilor?

R: Se face și literatura este foarte importantă. Este momentul nostru. Acum sau niciodată. Mișcarea MeToo a început totul, dar mai este un drum lung de parcurs. Nu știu cum este aici, dar în Elveția, care este o țară foarte civilizată, disparitatea în muncă și salarii este încă mare. Acum ceva se schimbă, bărbații trebuie să reînvețe și să se reeduce. Și în acest moment ne urăsc. Eu sunt feministă, dar nu dintre cele care sunt supărate, pentru că nu văd dușmani, cred în a lucra împreună; dar dacă trebuie să spargem vreun nas, o vom face.

Î: Ce vă obsedează acum pentru următoarea carte?

R: În cărțile mele întotdeauna adun lumi diferite în care am trăit. Așa că este povestea a două femei – sunt bărbați în jur, desigur – una este elvețiană și daneză, iar cealaltă este o albaneză care a emigrat în Elveția. Începe cu o moarte și se cunosc una pe cealaltă.