În câteva cuvinte
Niaki Sacko, un tânăr de 17 ani din Mali, a supraviețuit unei călătorii traumatizante pe mare către Insulele Canare, unde mulți și-au pierdut viața. Ajuns la 15 ani, profund marcat, a petrecut o lună în spital. Acum, găzduit într-un centru din Tenerife, descoperă o pasiune pentru florărie, participând la concursuri și visând la un viitor stabil. Deși se apropie de majorat și viitorul său este incert, Sacko învață, trimite bani acasă și își construiește o nouă viață, fiind un exemplu de reziliență printre miile de minori migranți din Canare.
Se numeşte Niaki Sacko şi îi plac florile, deşi în satul său din Mali nu văzuse în viaţa lui un trandafir sau o orhidee. Acum, la 17 ani, compune buchete cu exemplare tropicale şi sălbatice şi este invitat la concursuri pentru tinere talente. Acum câteva zile a participat la un concurs în Gran Canaria. Era singurul african. Printre alte creaţii, a prezentat juriului un colier. În timp ce restul foloseau garoafe şi trandafiri, el a combinat sârme, orhidee, asparagus plumosus şi florile minuscule şi colorate de kalanchoe. Nu a câştigat şi lumea i s-a prăbuşit puţin. Tristeţea nu a simţit-o atât pentru el, cât pentru Julia, profesoara lui de agro-grădinărit, care admiră cum un tânăr ce are coşmaruri noaptea cu cadavre scufundându-se în mare, arată un asemenea talent în căutarea frumuseţii. Câştigarea acelui premiu era modul lui de a-i mulţumi că a pariat atât de mult pe el.
Sacko este unul dintre cei 5.785 de minori înghesuiţi în Insulele Canare. Dar, probabil, nu va fi unul dintre cei care vor pleca în alte comunităţi autonome. După deblocarea acordului pentru distribuirea minorilor migranţi în restul Spaniei, guvernul insulelor trebuie să pregătească acum lista celor 4.000 de copii şi adolescenţi pe care îi va destina altor regiuni. Se va acorda prioritate băieţilor nou-veniţi, cu mai puţine legături, celor mai înghesuiţi, celor care doresc să plece. Sacko, deocamdată, prinde rădăcini încetul cu încetul în Canare, cu toate obstacolele pe care tinerii ca el le întâmpină în aceste zile.
Sacko arată pe mobil colierul de flori pe care l-a prezentat la concurs. (Sursă foto: Miguel Velasco Almendral)
S-a născut în Touralla, un sat deşertic în nord-vestul statului Mali, foarte aproape de graniţa cu Mauritania, unde, pe lângă nisip, există câteva terenuri pe care adulţii şi copiii cultivă porumb. Sacko s-a săturat de viaţa de acolo şi a traversat graniţa pentru a ajunge la Nouadhibou şi a urca într-o barcă (cayuco) în 2022. Avea doar 14 ani. Poliţia mauritaniană l-a capturat şi, aşa cum este practica obişnuită, l-a închis într-o închisoare pentru imigranţi, l-a urcat într-un autobuz şi l-a abandonat la sute de kilometri distanţă, în Gogui, punct de frontieră între Mauritania şi Mali, un loc neospitalier în care activează grupuri teroriste.
Fără a-i acorda prea multă importanţă, băiatul a devenit unul dintre deportaţii din deşert, acei imigranţi şi refugiaţi pe care ţări precum Mauritania, Maroc sau Tunisia îi expulzează la limitele graniţelor lor cu complicitatea şi banii europeni. Dar Sacko nu a abandonat ideea, aproape obsesivă, de a pleca. „Eu voiam să trăiesc liniştit”, spune el în casa din Tenerife unde este găzduit împreună cu alţi 30 de copii şi adolescenţi. A încercat din nou anul următor. S-a dus iar în Mauritania, a strâns bani spălând vase 10 ore pe zi, iar într-o noapte de decembrie a memorat numărul de telefon al tatălui său şi s-a urcat într-o barcă vopsită în alb şi albastru deschis.
Călătoria sa nu a decurs bine. Două motoare, 20 de bidoane de benzină şi mare agitată. Combustibilul s-a terminat în a opta zi, iar barca a mai petrecut o săptămână la mila valurilor. „Nu puteam suna pe nimeni, nu aveam semnal”, îşi aminteşte. Fără direcţie sau propulsie, ambarcaţiunea ar fi putut fi purtată până în Caraibe şi găsită cu toţi ocupanţii morţi, dar un catamaran i-a ieşit în cale. Elicopterele i-au salvat la aproximativ 300 de kilometri de El Hierro, la 15 zile de la plecare, dublu faţă de cât durează de obicei această traversare.
Dintre cei 32 de ocupanţi ai bărcii, doar 15 supravieţuitori şi trei cadavre au fost debarcaţi. Unii s-au aruncat în mare, înnebuniţi de halucinaţii. „Spuneau că era o piaţă şi că mergeau să cumpere ceva şi se aruncau”, descrie el. Pe cei care mureau în barcă, i-au aruncat peste bord. „Până când nu am mai avut putere, eram foarte obosiţi”, povesteşte. Sacko suspină la această amintire. „Eu nu văzusem niciodată pe nimeni murind”. Noaptea, înainte de a adormi, retrăieşte cum unul dintre ocupanţii bărcii l-a luat de mână. „El nu vorbea niciodată, era ca pierdut, până când m-a prins şi a început să spună lucruri foarte frumoase. şi a murit”.
Băiatul a ajuns deshidratat, subnutrit şi cu fesele şi o parte din spate în carne vie. A petrecut o lună în spital. „Capul meu nu era perfect”, justifică el. Adolescentul arată fotografia sa pe targă: pare un copil mic. Poliţia a estimat şi a notat în fişa sa vârsta pe care i-au dat-o: şase ani în loc de 15 cât avea. El, acum, râde povestind această anecdotă. Din acea cameră l-a sunat pentru prima dată pe tatăl său, datorită memoriei sale bune şi unui telefon împrumutat. Nu primeşte asistenţă psihologică pentru a depăşi trauma, dar crede că povestind se va vindeca.
Multe interviuri cu adolescenţi, care în plus se împiedică de limbă, se desfăşoară monosilabic. Dar acesta, la soare în curtea vilei cu grădină în care locuieşte, este plin de detalii pe care Sacko le oferă fără să fie întrebat. El, un băiat născut într-o ţară în război, care şi-a pierdut o parte din copilărie muncind, care încă nu şi-a revenit după călătorie, care nu ştie când îşi va revedea părinţii, se deschide pentru a povesti. Nu îi este ruşine să plângă, nici nu se impacientează când nu găseşte cuvântul potrivit în spaniolă pentru a exprima un sentiment, cel mai dificil lucru atunci când încerci să stăpâneşti o altă limbă. El alege în cele din urmă cel mai precis cuvânt. „Cultural”, explică Yasmina Díaz, directoarea vilei în care sunt găzduiţi, „nu este bine văzut ceva atât de simplu precum plânsul, precum a spune ce îi place şi ce nu, iar el se arată fără să-i pese că este judecat”.
În mai puţin de un an, Sacko va împlini majoratul şi va fi din nou singur. Atunci ar trebui să aibă un loc de muncă, deoarece nimeni nu îi garantează că va mai avea sprijin. „Ştie perfect că trebuie să se formeze pentru a găsi un loc de muncă şi că de la el, fiind străin, se va cere dublu”, spune directoarea. Băiatul nu mai fusese la şcoală de ani de zile pentru că trebuia să muncească cu părinţii săi, dar s-a întors la şcoală în februarie anul trecut, iar limba a încetat rapid să mai fie o problemă. „Timp de luni de zile a rămas la şcoală până la ora cinci după-amiaza. Nu este conştient de lupta atât de mare pe care o duce”.
Sacko, băiatul căruia i s-au dat şase ani când avea 15 şi care, deşi astăzi are doar 17, poartă griji de adult. Directoarea îi dă o alocaţie de 10 euro pe săptămână, din care păstrează mereu jumătate. La fiecare lună şi jumătate trimite acei 30 de euro părinţilor săi, cu speranţa că niciunul dintre cei patru fraţi ai săi nu va trebui să trăiască acelaşi lucru ca el. Între cursuri, flori şi jocuri video, îşi construieşte un viitor incert, dar al său. Grădinăritul îi va oferi, probabil, un loc de muncă, dar, în acest moment, îl entuziasmează aproape la fel de mult să fie vânzător la Mercadona şi să lucreze înconjurat de mâncare. Sau să umple găurile din asfalt cu bitum ca muncitor la întreţinerea drumurilor. Poate nu va câştiga niciodată un concurs, dar continuă, agăţat de această nouă viaţă. „A meritat”, spune el.
