În urmă cu exact 70 de ani, fenomenul rock and roll a explodat, depășind dimensiunile sale muzicale. Filmul Blackboard Jungle (Semințe de Răutate în Spania) a avut premiera și a avut un succes răsunător. Deși începea cu scuze pentru ceea ce arăta, a avut un impact puternic asupra grupului țintă: adolescenții. Degenerarea tineretului a fost întotdeauna o preocupare a adulților, dar la începutul anilor cincizeci, a fost o obsesie în Statele Unite: au fost exagerate cazuri de vandalism, violență și sex la o vârstă fragedă. Adolescenții lor erau deosebit de vizibili prin afișarea gusturilor lor în îmbrăcăminte, coafuri, mașini… și muzică. Blackboard Jungle a oferit o viziune prietenoasă a conflictului generațional: tineri și bătrâni se puteau înțelege, odată ce buruienile rele erau eliminate. Tinerii s-au identificat cu echivalenții lor nobili de pe ecran și, nu exclud, cu unii dintre huligani, care chiar sparg (ugh) tablele de jazz ale unuia dintre profesori. Era vorba de respingerea culturii părinților lor și de a cere propria muzică. O intuiție pe care regizorul a materializat-o ulterior în timpul filmărilor. Rock Around The Clock de Bill Haley & His Comets sună captivant peste creditele de început (și se repetă de două ori pe parcursul filmului). Această muzică exista cu ani înainte, deși era restricționată la o piață predominant neagră. Ascultarea ei prin surprindere și pe ecran mare a fost o chemare la arme. Frank Zappa își amintea că a rămas electrizat: „era imnul național al noi, adolescenții!”. În alte țări, reacțiile au fost mai puternice: dansuri spontane, distrugerea scaunelor. Era o modalitate de a afirma: „ei, existăm și vrem să ne descărcăm”.

Cântecul a fost ales întâmplător. Regizorul, Richard Brooks, l-a vizitat pe vedeta filmului său, Glenn Ford, care locuia în vechea conac a compozitorului Max Steiner, care includea o sală de muzică, cu un echipament de sunet impresionant; acolo conducea fiul actorului, Peter. Brooks căuta ceva jump sau jive și Peter l-a pus la curent. Regizorul a rămas în cele din urmă cu Bill Haley. Prin legea consecințelor neprevăzute, aceea a fost o decizie seismică. Bill Haley era un idol improbabil: venea din country, dar, ca animator, a pariat pe ritmuri mai negre. Nu era tocmai angajat în rebeliunea tinerilor; se discută dacă a înțeles că Rock Around The Clock avea ceva special. Da, a vrut să o înregistreze în 1953 pentru casa de discuri Essex, dar proprietarul a refuzat; anul următor a dus-o la noua sa companie, puternica Decca Records. Acolo a înregistrat-o în grabă, fără a reuși să entuziasmeze directorii. A rămas ca față B a unui disc care avea ca temă principală 13 femei (și un singur bărbat în oraș), o fantezie despre situația unui supraviețuitor al bombei cu hidrogen. Discul a trecut neobservat. Rock Around The Clock a urcat în topuri abia în 1955, după succesul lui Blackboard Jungle. Și s-a răspândit în restul lumii, unde era inimaginabil ca un cuplu să poată petrece ziua dansând (aici, în loc de „Rock la toate orele”, a fost tradus ca „Rock în jurul ceasului”). Haley și-a petrecut restul vieții cântând și reînregistrând Rock Around The Clock. A murit la 55 de ani, alcoolic și delirant.