Corupția a atins vârful extremei drepte franceze. Marine Le Pen a fost condamnată pentru delapidare de fonduri publice la patru ani de închisoare și cinci ani de interdicție de a ocupa funcții publice — plus o amendă de 300.000 de euro —, alături de alți membri ai partidului său, care au avut aceeași soartă într-o schemă ce a costat Parlamentul European, adică cetățenii europeni, 41,4 milioane de euro. Această sentință, cu executare imediată, deschide o nouă perioadă de incertitudine. Poate însemna sfârșitul saga regresive fondate de Jean-Marie Le Pen în 1983 și lăsate moștenire fiicei sale Marine, care, cu mâinile sale abile, a perturbat sistemul democratic francez din 2002. Partidul de extremă dreaptă conceput de tată — Frontul Național —, redenumit mult mai târziu de fiică — Rassemblement National —, este astăzi profund înrădăcinat în țesutul politic al țării, în municipalități, regiuni și în Adunarea Națională. Ultimele alegeri legislative, datorită sprijinului a 11 milioane de alegători, l-au transformat în prima forță de pe scena politică națională. Acum, întrebarea se concentrează pe posibila repercusiune și unda de șoc a noii sale etichete de «delincvent corupt», ceea ce este, de fapt, o lovitură letală împotriva liderului istoric și simbolic al mișcării ultra franceze.

Multiplele reacții de solidaritate și indignare din țară, în special din partea unei părți a clasei politice și a celor care nu vor să ofenseze partidul lui Le Pen, au servit la impulsionarea liniei de apărare alese atât de Marine Le Pen, cât și de organizația sa politică: susținerea că decizia judiciară condamnatorie este «politică», un fel de «vânătoare de vrăjitoare» menită să împiedice candidatura sa la prezidențiale. Nu este o coincidență faptul că extrema dreaptă internațională, din Italia până în Olanda și SUA, inclusiv Donald Trump însuși, denunță sistematic «încălcarea statului de drept de către judecători» atunci când se răspunde impulsurilor golpiste care îi caracterizează.

Marine Le Pen intenționează să exercite presiune anunțând că va face apel la sentință printr-o procedură extraordinară a cărei rezoluție nu va avea loc decât peste cel puțin 18 sau 24 de luni, adică la limita alegerilor (între aprilie și mai 2027). Oricum ar fi, campania prezidențială va începe anul viitor și va intra în faza activă începând din octombrie 2026, cu un lider ineligibil pentru a fi ales. Între timp, va trebui să rezolve probleme tehnice serioase legate de campania electorală: cine va solicita băncilor și va fi responsabil pentru împrumuturile de finanțare?, cine va apărea în fotografia campaniei publicitare?, cine va reprezenta, în definitiv, candidatura oficială, ea sau delfinul său, Jordan Bardella?

Spinoasă pare, pe de altă parte, traiectoria lui Jordan Bardella, un tânăr complet necunoscut care repetă fără ezitare crezul șefei sale, dar care are norocul de a nu fi împărtășit cursul indecent al istoriei partidului în ultimele trei decenii. După ce l-a susținut împotriva majorității colegilor săi, pentru a arăta o față moderată a neofascismului populist și un profil respectabil fezabil pe scena politică, Marine Le Pen l-a promovat pe Bardella la ultimele alegeri din iulie 2024 ca «viitorul său prim-ministru». Ea nu s-a gândit atunci la posibilitatea de a deveni astăzi o ipotetică «prim-ministru a lui Bardella», așa cum i-a semnalat recent un jurnalist într-un interviu televizat. Văzând că se evaporă cursa prezidențială căreia i-a dedicat ultimii douăzeci de ani, nu se știe dacă va încerca să mobilizeze simpatizanții și alegătorii pentru a influența decizia judecătorilor. Poate o lovitură de stat populistă în stilul simpatizanților lui Trump la Capitoliul din Washington? În realitate, încă nu s-a găsit în sânul partidului un răspuns adecvat în afara recursului, și nimeni din anturajul său nu îndrăznește să sugereze o soluție care să nu fie pe placul ei. Deocamdată, șefa partidului nu vrea nici să audă de posibila candidatură a delfinului său.

Partidul este împărțit, în linii mari, între două curente: unul de extremă dreaptă ultranaționalistă, xenofobă, rasistă și antieuropeană, moștenire cheie de la patriarhul Jean-Marie Le Pen; celălalt, cu tentă naționalistă, ultraconservatoare, economic ultraliberală și presupus moderată, este întruchipat de Bardella, un fel de față dulce a populismului iliberal al secolului XXI, ca să spunem așa. Marine Le Pen sintetizează ambele perspective ideologice pentru că știe că, pentru a ajunge la Elysée, are nevoie de ambele, atât pentru a-și păstra electoratul istoric, cât și pentru a recruta pe cei care nu împărtășesc complet discursul său, dar sunt sătui de «sistem».

Acum, însă, cu condamnarea, îi rămân puține oportunități: dacă menține un consens în jurul figurii lui Bardella ca candidat prezidențial, iar acesta obține victoria, va fi dificil de evitat o confruntare între ei, având în vedere puterile enorme pe care Constituția le conferă președintelui, care numește și revocă liber prim-ministrul. Dar nici nu ne putem imagina o Marine Le Pen ministru al delfinului său (un sistem după modelul rus Putin-Medvedev și invers este improbabil în democrația franceză). Dacă Bardella nu câștigă, ceea ce este probabil, partidul va intra într-un scenariu de grave turbulențe, având un candidat ineligibil și un lider neconsolidat. Începând cu sentința condamnatorie, extrema dreaptă franceză se confruntă, așadar, cu o dilemă serioasă.

În orice caz, condamnarea lui Marine Le Pen oferă o oportunitate excepțională de a ieși din cleștele care a împovărat istoria politică a Franței în ultimele decenii, care obligă la alegerea între un candidat care va dezamăgi din nou (fie François Hollande, fie Emmanuel Macron) și un lider de extremă dreaptă, ultranaționalist și antieuropean. În realitate, cursul ultimilor patruzeci de ani este acum pus sub semnul întrebării în Franța. Pentru liderii altor partide politice, prezența în turul al doilea al alegerilor prezidențiale a unei candidaturi de extremă dreaptă era o anumită garanție de câștig, datorită strategiei «cordonului sanitar» în vechea tradiție republicană franceză. Acest lucru fusese bine înțeles de regretatul președinte François Mitterrand, care chiar colaborase, schimbând sistemul electoral la legislativele din 1986, pentru ca Le Pen să se instaleze pe scena politică, ca mecanism disuasiv pentru triumful dreptei, care nu s-ar alia, din cauza valorilor sale republicane, cu o forță atât de radical anti-republicană. Dar lucrurile s-au schimbat de când extrema dreaptă s-a așezat pe scena politică a țării, slăbind o dreaptă din ce în ce mai reacționară și o stângă fără busolă sau proiect fezabil de guvernare. Și, între timp, instanțele de judecată demonstrează, prin diversele condamnări ale foștilor miniștri și ale unui fost președinte al Republicii, Nicolas Sarkozy, că, într-un stat de drept demn de acest nume, nimeni nu este mai presus de lege. Partidul lepenist a declanșat o ofensivă feroce împotriva interdicției șefei sale, sprijinit de marile mijloace de comunicare ale miliardarilor care au devenit, astăzi, principalii apărători ai «valorilor» de excludere ale extremei drepte. Bătălia abia a început. Dar Marine Le Pen a fost dur lovită.